La piramide

Adaugă legături
La piramide
de Dimitrie Bolintineanu
Descarcă această pagină ca EPUB Descarcă în format ePub


I[modifică]

Acei ce vă-nălțară pieriră în uitare.
De cincizeci evi, pe dânșii s-a-nchis al lor mormânt,
Țărâna lor perit-a l-a vântului suflare,

P-acest deșert pământ.
Popoare noi venit-au și au trecut din viață
Mai multe tronuri mândre d-atunci s-au răsturnat,
Și lumea fugătoare schimbat-a a sa față

În cursu-i minunat.
Chiar mintea omenească luat-a o schimbare;
De zeii săi poetici și cerul a scăpat;
Iar voi, o monumente d-eternă admirare,
Nestrămutate-ați stat!

II[modifică]

Colo se arată valea dalbă, verde,
Unde Nilul vesel, șerpuind, se pierde
Printre sicomori.
Cairul înalță albele-i palate,
Vesele moschee, grațios săpate
'N marmură cu flori.

III[modifică]

Dar mai colo se zărește
Cel deșert spăimântător,
Unde viața își oprește
Pasu-i verde, râzător.

Amblemă de tăcere a tristelor mormânturi
În care tot adoarme, plăcere, lungul chin;
În care numai pasul fantasticelor vânturi

Deșteaptă un suspin.
Unde vântul ce omoară
Nalță munții de nisip,
Ce pe fiecare oară
Schimbă forma, se risip.

Dar luncile deșarte atât sunt de mărețe,
Atât de melancolici, cât ochiul privitor,

Ce cată tinerețe,
Se-nturnă să ascunză o lacrimă de dor!

IV[modifică]

Dar ziua se abate. — Pe undele pălite
A mării de nisip,
Se luptă umbra tristă cu razele ei mute
Ce-n noapte se risip.

Iar formele lor albe se schimbă cu durere
Pe fiece minut,
Și tremurânde-noată în umbră și-n tăcere
Sub vălul lor tăcut.

V[modifică]

Dar colo pe hotarul deșertelor tăcute
Era odinioară acel vestit Memfis.
Luminile, știința și artele plăcute
Făcuseră acolo al lumii paradis.
Aici era cetatea cu magice palate,
Aici locuitorii trăiau ca-n sărbători
Dar una dată moartea aice se abate
Și mâna lor îngheață pe cupe și pe flori
D-atuncea, în tăcerea anticelor deșerte,
Șacalul cel sălbatic se plânge întristat
Și vânturile-ntoană lugubrele concerte
În vechile ruine ce timpul a-nfruntat.

VI[modifică]

Voi, umbre nevăzute, o, fii de-nchipuire!
Sculați-vă odată din ăst tăcut mormânt!
Iar tu, lumina vieții, învie c-o zâmbire

Al lor trufaș pământ!
Tăcere! Iată noaptea!... O umbră se arată,
Răsare din pământ!
Ea face semn cu mâna-i plăpândă și uscată
Si mii de alte umbre se-nalță din mormânt.
Trei regi ce ridicară aceste piramide,
Trei umbre, în tăcere s-așază la benchet.

Trei cupe aurite, la stelele splendide
Ridică deodată o mână de schelet.
O tânără prințesă s-așază în tăcere
Și cheamă lângă sine fantastici trecători.
Și intonând armonii d-amor și de plăcere,
Deschide vălu-i d-aur pe sânul ei de flori.
Dar iată se aude o surdă nechezare

De ageri cursieri;
Cambis pășește-n capul popoarelor barbare,
Mii țipete se-nalță în sânul desei seri.
O luptă cruntă-ncepe și armele în vânturi
Răsună cu tărie pe brațele de os;
Iar cetele-egiptene reintră în mormânturi
Și aerul răsună d-un zgomot fioros.
Eroul macedonic în urma lor apare.
El trage dupe caru-i popolii cei cuprinși.
Aceste turme sclave se luptă cu turbare
Să-nvingă în robie alți popoli neînvinși!
Oh! nu mai e speranță d-această omenire!
Tu, dulce libertate ce lumea-ai amăgit,
Ori nu ai fost tu oare decât închipuire?...
O, popol, încetează d-a cere-o fericire
Pe care nu știi însuți s-o lași la cel robit!

Dar cine sparge încă nisipurile dalbe?
Soldații lui preurmă al său car aurit.
Ei sunt fieroși și falnici și pletele lor albe
Sub arme au albit.
O mantă de purpură pe umerii-i s-abate,
Iar brâul lui lucește ca cerul înstelat.
Alături stă amanta-i; divina-i voluptate

Pe toți a fermecat.

El trece; dar s-arată ordiile păgâne.
Sub pașii lor pământul în doliu s-a-nvelit.
Dar ei chiar se strecoară și-n urmă nu rămâne
Decât o suvenire de dor ce a pierit.
Dar cine e eroul a cărui strălucire

Pe toți a întrecut?
Soldații lui sunt palizi de lungă nedormire.
Ei n-au nimic în față și-n vorbe neplăcut.
Eroul îi conduce în valea glorioasă,
În purpură, în aur el nu-i învestmântat.
Un redingot albastru, o șlapă colțuroasă
Acoperă scheletu-i, de vânturi legănat.
Dar ochiul lui străluce de-o flacără străină

La ceilalți muritori!
Tăcere! Mamelucii s-adună, se dezbină
Prin umbra nopții deasă pe caii lor ușori.
El face semn din mână... Ostașii lui s-adună.
Scadroanele s-avântă prin câmpul nisipos.
O luptă crudă-ncepe și armele răsună
Pe albele schelete ce strălucesc la lună,

Pe hârcele de os.

Dar mamelucii zboară prin câmpii cei sălbatici
Ca pulberea în vânt,
Și umbrele lor mute, cu caii lor fantastici.
Reintră în mormânt.
O, tu, sublimă umbră a unui zeu mărit,
Tu ai trecut în lume și globu-a tresărit,
Și tronurile mândre săltară spăimântate,
Și regii coborâră cu frunțile plecate,
Pe noul domn al lumii, smeriți întâmpinând,
Și dreptul vechi cu frică la poale-i aruncând.

Orice putere, suflet, și viață, și tărie,
Voință, libertate, adâncă energie,
O zi într-un om singur, unic s-au concentrat.
Și jugul lumii veche măreț a sfărâmat.
El este, Bonaparte, sau flacăra divină
De care Creatorul formă a lui țărână
Așa cum form-un fulger și-un vânt vijelios
Și îi aruncă-n aer și urlă furios,
Și când se-mplină aste proiecte-adânci, sublime,
Al vieții Domn le cheamă în negrele abime.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=La_piramide&oldid=67800”