La Constantin Negri

La Constantin Negri
de Dimitrie Bolintineanu


O, Negri! inamicii a tot ce dă mărire
Și viață României nu-ți vor putea ierta
Că ai luat o parte de lauri la Unire
Prin insistența ta!

A face-un singur popol, o singură domnie
Din două; a restrânge atâția postulani,
Crezi tu că o să facă vrodată bucurie
Acestor sclavi tirani?

Cuvântul datorie spre țară e un nume!
Și patria, o umbră, mărirea, un eres!
A face să rămâie disprețuită-n lume,
Și-n umbră mai ales;

A pune interesul persoanelor-nainte
De interesul țării; a nu simți vrun dor
Când jugul rău apasă aceste locuri sfinte,
Aceasta-i legea lor!

Ei nu știu că rușinea, că viața degradată
A țării lor pe dânșii d-odată îi lovesc,
Că arborul când cade, și frunzele-i d-odată
Cu el se ofilesc.

Întrebe pe un vierme ce naște într-o floare
De-i pasă dacă planta, plăpând locaș al său,
E verde și frumoasă sau veștezește, moare
Sub dintele lui rău?

Întrebe-l dacă știe că floarea ce-el devoară
Odată veștezită, surpată pe pământ,
El însuși se abate și trebuie să moară?
Să intre în mormânt?

Nu face însă astfel vâslașul cel cu minte
El îngrijește vasul a nu cădea pe stânci,
Căci vasul spart, el însuși coboară în morminte,
În undele adânci!

Unirea are încă mulți inamici puternici,
Căci noaptea și cu ziua se-ngână depărtat
Și păsările nopții, simțindu-se netrebnici,
S-agită ne-ncetat!

Nu! Noaptea nu își lasă umbra ce ea apucă
Decât când e respinsă de soarele ceresc.
Ne trebuie lumină, ca noaptea să se ducă
Cu cei ce o doresc!