Deșertul

Jump to navigation Jump to search
Deșertul
de Dimitrie Bolintineanu


Primește-mă în sânu-ți, natură, bună mumă,
Auzi cum al meu suflet suspină-n doru-i greu!
Eu ție îți voi zice ce dor adânc consumă
Acum sufletul meu.

Ăst suflet înflorise în vise de junețe.
Așa în primăvară un câmp a înflorat.
Dar visele căzură sub vântul de tristețe,
Sub plânsu-mi înfocat.

Așa un arbor pare în toamna ce sosește
El poate să-nfrunzească în timpul de plăceri;
Dar inima-mi zdrobită ce viața părăsește
Nu are primăveri.

Ea nu mai are viață, nu are nici iubire.
S-a stins a sa lumină d-al chinurilor vânt.
Din valul întristării se-mbată cu răpire
Ca și un trist mormânt.

Nu! Focul nu aprinde cenușa ce se stinge
Pe care el a ars-o c-un suflu furios.
Tot astfel p-acest suflet d-acum nu-l mai atinge
Elanul generos.

A inimii junețe s-adapă de credință
Dar inima-mi nu crede d-acum în viitor.
Din dimineața lumii trăim noi cu dorință
Și tot gemem în dor!

Frumoase zile, nouă, de soartă n-au fost date!
O singură dorință măcar nu s-a-mplinit!
Nici să vedem în lume o oară de dreptate?
Vai! Răul crud domnește oriunde ai privit.

Neamicul cel mai mare al omului e omul.
Voi, stânci pe care iarna își face-al ei locaș,
Colnice, unghiuri sterpe din care crește pomul,
Tu, vulture trufaș,

În sânul vostru aspru primiți a mea ființă
Ce-a fărâmat-o lumea în tot ce are sfânt,
Voi nu-mi puteți întoarce junețe și credință;
Dar dați-mi un mormânt!