Cîntece din exil

Jump to navigation Jump to search
Cîntece din exil
de Dimitrie Bolintineanu


Insecta chiar se-mbată de soarele cel dulce
Sub care provedința un loc i-a însemnat
Și paserea, în toamnă, în alte țări se duce,
Dar iată se întoarce cînd timpul s-a schimbat.
Dar pentru noi, al țării plăcut și dulce soare
A încetat în viață d-acum a lumina.
Oh ! plîngeți țara voastră cu lacrimi arzătoare !
Oh ! plîngeți România ce-nclină fruntea sa !
Da, inima bătut-a l-a țării înviere,
Deci inimile voastre să se fărame-n chin !
Da, ochii-au vărsat lacrimi la marea sa durere,
Deci ochii să se stingă pe un pămînt strein !
De ne luau ei viața, o, patrie iubită !
Nu ar fi fost mai aspri cu fiii exilați,
Am fi voit cununa martirilor iubită
Decît pe alte țărmuri de tine depărtați.
Ei ne-au respins, o, țară ! în țările străine
Ca astfel să răcească amorul ce-ți păstrăm,
Și inimile noastre să fugă de la tine,
Și amărîți de doruri, noi să te blasfemăm !
Mă bucur d-aer liber, de viață, de lumină,
La neamuri ce virtutea a nobilat măreț.
Aicea nici o frunte sub sabia străină
Nu vine să se plece în hulă și despreț.
Dar este fericire cînd nu sunt lîngă tine,
Cînd știu ce suferințe vin a te întrista ?
Pot fi ferice, oare, și pot gusta vrun bine
Cînd sabia străină înclină fruntea ta ?
Acela care vede plăpînda fericire
Perind ca visul d-aur sub ochiu-i întristat,
Acela care vede sărutul de iubire
Pe a miresii buză sub moarte înghețat ;
Acela ce-mpletește ghirlanda cea de nuntă
Și-n loc d-o dulce frunte, o pune p-un mormînt,
Acela singur știe ce suferință cruntă
Simțit-a al meu suflet la dorul țării sînt !
O, țară, Românie, o, drăgălașă floare !
Tu pleci pe moarte fruntea în dimineața ta
Ca o fecioară dulce ce jună încă moare
Și lacrimile noastre nu pot a o scăpa.
Ah, daca aste plîngeri ca un prefum de noapte,
Spărgând acele valuri albastre din eter,
Ajunge-vor la tine în dureroase șoapte,
Divină provedință, fă-ndată ca să per !
Ce rău făcut-am ție, o, țară de durere !
Ca să atragem ura-ți ? într-un extaz d-amor
Am vrut să fii ferice, s-ai viață și putere,
Și, pentru-a ta mărire, voios am vrut să mor !
Cu toate-acestea, țară, tu ești nefericită,
Și te iubim mai tînăr în suferința ta.
Imaginea ta dulce ca fantasma iubită
În nopți d-amărăciune vine-a mă-mbăta:
Eu te iubesc, o, țară, precum iubim o floare
Pe care vîntul morții înclină pe pămînt,
Mi-ești dragă ca lumina ce-n sînul nopții moare,
Ca o amantă dulce ce cade în mormînt.
Ferice este-eroul cu fruntea podobită
De lauri glorioase, și-nceată d-a trăi !
Ferice este-amantul ce vede-a lui iubită
Ca floarea dimineții pe sînu-i a zîmbi,
Și savurînd nectarul în prima sărutare,
Depune a sa viață și zice : am trăit !
Cînd ochii te văzură, o, țară de-ntristare,
Săltînd de fericire, de ce nu am murit ?
O, timp ce schimbi în lume tot lucrul rău și bine
Și țară și plăcere tu nouă ne-ai luat,
Lăsîndu-ne abateri, dureri, amare chine
Și-o inimă în care credința s-a uscat.
Nu-ți cer eu fericire, nici zile dulci și line,
Nimic din cîte-n viață eu încă n-am gustat,
Nu voi, nu pot a-ți cere nimica pentru mine :
Îți las cu trista-mi viață tot ce tu nu mi-ai dat ;
Dar cer o zi frumoasă, o zi de bucurie,
De glorie, de viață, acestui drag pămînt.
O, timp, dă-i libertatea, dă-i vechea vitezie !
Și d-astăzi sufle vîntul pe tristul meu mormînt

(1855)