Morții

Jump to navigation Jump to search
Morții
de Dimitrie Bolintineanu


N-o să mai vie ziua când am să las ăst soare
Ce nu îmi dete viața decât să pătimesc?
Sub o durere crudă, vai! inima mea moare!
Și eu tot mai trăiesc!

Nu ești sătulă, soartă, acum d-atâta fiere,
D-atâta apăsare sub care m-ai zdrobit?
D-atâta suferință, tu, palidă durere,
Ce, nu ai obosit?

Durerea vrea o pradă și prada-i muritorul!
Dar e născut el oare aici a suferi?
Aceasta-i este viața ce-o risipește dorul?
Cuvântul lui d-a fi?

Plăcerile plăpânde și-atâta de dorite
Ce într-a vieții umbră pe suflete se-nclin,
Au fost dar ca să facă mai vii și mai simțite
Durerile ce vin?

Așa când cerul nopții în negură dispare,
Prin umbra vijeliei s-arată dragi luimini;
Dar ele fac mai aspre, mai negre, mai amare
Acele-ntunecimi.

Căci ce sunteți voi, oare, o, fericiri frumoase,
Mai mult ca niște flacări în nopți de mare dor?
Voi ați lucit pe viață-mi ca raze mângâioase,
P-abisuri ce-nfior,

Și când lăsarăți ochii să vază-aici în viață
Tot ce ne înspăimântă, tot ce e dureros,
Luarăți iute zborul, vă stinserăți în ceață,
Cântând melodios.

Văzui-naintea serii pierind de lângă mine
Ființele plăpânde ce-n viață mă iubeau!
O, Doamne! dacă astfel căta ca să decline,
De ce se mai nășteau?

Ferice cel ce poate ferice să-mplinească
Deșertul trist ce moartea alături i-a făcut,
Prin vise că în ceruri odată-o să-ntâlnească
Pe cei ce a pierdut!

Această mângâiere nu este dată mie!
Pe cei pierduți odată, noi n-o să-i mai vedem!
Sunt morți să nu mai nască, sunt duși să nu mai vie,
Să nu-i mai revedem!