La băile Cleopatrei

Sari la navigare Sari la căutare
La băile Cleopatrei
de Dimitrie Bolintineanu


I[modifică]

Să stăm p-această stâncă ce se prevede-n valuri!
Aceste scări tăiate în lespezi de granit
Recheamă o regină ce-n umbr-acestor maluri
Venea să răcorească al ei sân înflorit.

Vedeți această scară de dalbe mozaice
Ce duce către băi?
Picioarele-i plăpânde călcat-au pe aice
Când trupa grațioasă de vergine finice,
Ierihoene roze puneau sub pașii săi.

II[modifică]

Dar soarele se culcă... Tăcere!... O femeie
Apare-n acest loc!
Cosița-i voluptoasă, în aure, scânteie
Și brâu-i scump răspândă torente dulci de foc.

Ca soarele în raze-i ea arde în voluptate.
O mantă de regină pe umeri râura.
Iar albele ei sclave, de vise îmbătate,
Tapete prețioase aștern în calea sa.

Pe lespede de marmur cu aur poleite
Mantila-i purpuroasă se mișcă... A căzut,
Și sclavele-i suave, ca vise înflorite,
Formează împrejuru-i un cerc nestrăbătut.

Dar iată steaua dulce din umbră se ridică
Pe umedele-i scări
Și razele-i tăcute răsfață-a lor cosică
Și albele lor sânuri cu dalbe sărutări.

Căci grupa cestor vergini, folatre, tinerele,
Prin valurile limpezi, prin raze se juca,
Lucind ca vise dalbe ce-n nopți amari și grele

Vin a ne înșela.

Pe albele tunice în flori d-argint cusute,
Se sparge-al stelei foc,
Când vesele, uitânde, în undele tăcute,

Fecioarele se joc.

Dar alba lor regină cu genele umbroase,
P-o lespede-aurită, răpită șade-n dor.
„O, dulce tinerețe! O, zile mult frumoase!
Nu-i oare cu putință s-opriți al vostru zbor?"

Așa vorbi regina. Din harpa-i aurită
Atrage cântec dulce, curmat de dulci oftări.
Iar vocea-i întristată, cu cântecu-i unită,
Lăsă să se auză aceste suspinări:

„În darn cerem să-nturne frumoasa tinerețe,
Fatalei noastre sorți!
Căci zilele umane sunt flori de frumusețe
Născute în grădina neîmpăcatei morți!

Oh! cursul vieții trece cum trece-o sărutare
Aicea pe pământ!
Putere, fericire și nume mândru, mare,
Nu vor putea să-mpuie la viermii din mormânt.

O floare se usucă de crivețe bătută;
Dar soarele cel dulce o poate-ntineri.
Iar tu, o, vană umbră! odată abătută,
Nu vei mai înflori!

Dar unde-i frumusețea a cărei dulce rază
Atâta fermeca,
Cât August niciodată n-a vrut ca să mă vază,
De frică să nu pice în fermecarea sa!
Și unde-mi e puterea, averile-mi pompoase

Și populii-umiliți?
Și voi, gentile turme de inimi grațioase,
Frumoșii mei iubiți?
Ah! toate-acele bunuri luciră-n dimineață

D-un farmec strălucit;
Dar la apusul zilei, a morții tristă ceață
Tot a învăluit!"

Așa cântă regina și mâna-i diafană

Pe marmuru-nflorit
C-un ac de aur mândru a scris: o lume vană!...
Și-ndată a pierit.