Fericirea

Sari la navigare Sari la căutare
Fericirea
de Dimitrie Bolintineanu


În fundul unei râpe, mugind adânc, albește
Un râu ce umbra serii ascunde de acum.
Pe munte luna blondă se-nalță și privește
Din norul ei cum focul s-acopere sub fum.

Și stelele, flori d-aur, în spațiu drag se scaldă.
Azurul le aspiră cu sete de amor.
Răcoarea se revarsă; și-n inima mea caldă
S-aprinde deodată un simțimânt de dor.

O, inimă, te-mbată de vise, de plăcere,
Ce-ți dă natura ție în sânu-i fericit!
Întoarce lumii cupa unde-ai băut durere
Crezând că bei delicii din visul aurit!

Vai! Fericirea n-are în lume rădăcină!
În darn dorește omul aice pe pământ,
Uitând că timpul schimbă pe oameni în țărână
Și tot se risipește pe al durerii vânt!

O, farmec drag al vieții! O, magică natură!
Tu îmi îmbeți simțirea și gândul meu mărești!
Dar poți lungi tu viața ce către moarte cură?
Poți spune ce-i ursita ființei omenești?

A regreta trecutul, a cere viitorul,
Și a vedea în viață dorințele pierind,
Și a lăsa prezentul să-și ia în lacrimi zborul,
A aspira la fală, și-a se-amărî dorind,

A geme-n sărăcie precum și în avere,
Pe piatra țărânoasă, pe patul aurit,
A geme-n întuneric, a geme la putere,
Acesta este-al lumii destin neîmblânzit.

Și ce îmi pasă mie de visul ce ne-mbată,
De imortalitatea ce-atât ne-a legănat?
Voi face bine-n viață să merit o răsplată?
În sufletul meu arde un foc mult mai curat!