Fecioara

Jump to navigation Jump to search
Fecioara
de Dimitrie Bolintineanu


Plângeam pe sânu-i fraged un plâns d-amarăciune
Și lacrimi înfocate pe frunte-mi se scura,
Căci tânăra vergină șoptea o rugăciune
Suavă ca amorul ce-n sânu-i palpita.

Era un înger dulce ce-n visurile mele
D-atunci întotdauna plângând am întâlnit;
Așa ca o fantasmă ce-n noapte fără stele
Trecând printre morminte, șoptește: am trăit!

Odată, dimineața când vesel se răsfrânge
Purpura matinală ce omu-i zice zori,
Când muritorul palid, sub lanțul ce îl strânge,
Salută aurora în cerul fără nori;

Mergeam atunci la dânsa cătând la alba lună
Ce-n unda aurorii cu-ncetul se-neca.
Frumoasa copiliță lucra la o cunună
De rozi ce-n răsfățare pe sânu-i se juca.

Cu flori înconjurată ca cerul cu lumină,
La candela murindă ea tristă căuta;
Iar aurele-i bucle ca spice ce se-nclină
Și strălucesc sub rouă, în lacrime uda.

„O, vin, iubite, vino, căci iată vântul bate
Și floarea dimineții curând va veștezi.
Veni-va călătorul din locuri depărtate
Și ochii săi în lacrimi nu o va mai găsi.

Dar vino lângă mine și moartea-mi va fi dulce
Pe ale tale brațe când capul voi pleca.
Așa drumașul serii în câmp voind să culce,
Ferice-i când p-o floare își pune fruntea sa!

Acel ce-mi dete viața la moarte mi-o expune,
Unui străin cu aur va mâna s-o dau eu
Și n-am spre apărare decât a mă supune,
Și n-am a le răspunde decât suspinul meu."

Acolo unde luna din cale se oprește
Și lasă o cătare mai dulce pe pământ,
Acolo unde mirtul mai vesel înflorește
Acum eu merg adesea și plâng p-al ei mormânt.