Un tânăr român murind în străinătate

Cum pasărea ce pleacă în locuri depărtate
Se-ntoarce iar în ţara de unde a plecat,
D-o suvenire dulce, vai! inima mea bate
Şi zboară spre pământul în care s-a format.

Căci am văzut adesea pe muma doritoare
Copilului său dulce, o lacrimă ştergând.
Eu nu aveam o mumă să-mi şteargă-a mea plânsoare,
Eu nu aveam pe nimeni, şi am trecut plângând.

Dar hora graţioasă a zilelor junele
Acum se întrerupe, eu trebuie să mor!
Frumoasă rondurelă, pe aripile tele
În ţara mea iubită, de ce nu pot să zbor!

O! moarte, mai aşteaptă, căci eu sunt tânăr încă.
Pe douăzeci de roze îmi număr anii mei!
O! moarte, crudă moarte, abia-am ajuns sub stâncă,
Şi tu, din vârfu-i numai, ai dreptul să mă cei!

Când toamna vieţii vine, o frunte se-ntristează,
Amorul rupe arcul şi zboară râzător.
Ghirlanda aurită de vise încetează
Şi imima ce-ngheaţă nu simte nici un dor.

Aşa acel ce trece pe-o vale-ncântătoare
Şi-adună toată floarea ce el a întâlnit,
Mai caută să vază d-a mai rămas vro floare,
Şi dacă nu mai vede, se duce mulţumit.

Iar eu a cărui viaţă fu numai poezie,
Ghirlandă împletită de graţii şi d-amor,
Voiam să gust suava-i şi dulce ambrozie
Şi-n aurora zilei eu nu voiam să mor!

Aşteaptă, dragă moarte, ca să mai văz o dată
Acele văi frumoase în care m-am născut,
Să simţ, murind, pe sânu-mi o lacrimă-nfocată,
Să-mbrăţişez părinţii şi fraţii ce-am avut!

Dar, vai! deşartă rugă, căci viaţa-mi se va stinge
Cu soarele de astăzi pe-acest străin pământ,
Şi fruntea mea cu roze, ah! nimeni nu va-ncinge,
Şi nimeni nu va plânge pe tristul meu mormânt.