La băile Cleopatrei

Să stăm p-această stâncă ce se prevede-n valuri!
Aceste scări tăiate în lespezi de granit
Recheamă o regină ce-n umbr-acestor maluri
Venea să răcorească al ei sân înflorit.

Vedeţi această scară de dalbe mozaice
Ce duce către băi?
Picioarele-i plăpânde călcat-au pe aice
Când trupa graţioasă de vergine finice,
Ierihoene roze puneau sub paşii săi.

Dar soarele se culcă... Tăcere!... O femeie
Apare-n acest loc!
Cosiţa-i voluptoasă, în aure, scânteie
Şi brâu-i scump răspândă torente dulci de foc.

Ca soarele în raze-i ea arde în voluptate.
O mantă de regină pe umeri râura.
Iar albele ei sclave, de vise îmbătate,
Tapete preţioase aştern în calea sa.

Pe lespede de marmur cu aur poleite
Mantila-i purpuroasă se mişcă... A căzut,
Şi sclavele-i suave, ca vise înflorite,
Formează împrejuru-i un cerc nestrăbătut.

Dar iată steaua dulce din umbră se ridică
Pe umedele-i scări
Şi razele-i tăcute răsfaţă-a lor cosică
Şi albele lor sânuri cu dalbe sărutări.

Căci grupa cestor vergini, folatre, tinerele,
Prin valurile limpezi, prin raze se juca,
Lucind ca vise dalbe ce-n nopţi amari şi grele

Vin a ne înşela.

Pe albele tunice în flori d-argint cusute,
Se sparge-al stelei foc,
Când vesele, uitânde, în undele tăcute,

Fecioarele se joc.

Dar alba lor regină cu genele umbroase,
P-o lespede-aurită, răpită şade-n dor.
,,O, dulce tinereţe! O, zile mult frumoase!
Nu-i oare cu putinţă s-opriţi al vostru zbor?"

Aşa vorbi regina. Din harpa-i aurită
Atrage cântec dulce, curmat de dulci oftări.
Iar vocea-i întristată, cu cântecu-i unită,
Lăsă să se auză aceste suspinări:

,,În darn cerem să-nturne frumoasa tinereţe,
Fatalei noastre sorţi!
Căci zilele umane sunt flori de frumuseţe
Născute în grădina neîmpăcatei morţi!

Oh! cursul vieţii trece cum trece-o sărutare
Aicea pe pământ!
Putere, fericire şi nume mândru, mare,
Nu vor putea să-mpuie la viermii din mormânt.

O floare se usucă de criveţe bătută;
Dar soarele cel dulce o poate-ntineri.
Iar tu, o, vană umbră! odată abătută,
Nu vei mai înflori!

Dar unde-i frumuseţea a cărei dulce rază
Atâta fermeca,
Cât August niciodată n-a vrut ca să mă vază,
De frică să nu pice în fermecarea sa!
Şi unde-mi e puterea, averile-mi pompoase

Şi populii-umiliţi?
Şi voi, gentile turme de inimi graţioase,
Frumoşii mei iubiţi?
Ah! toate-acele bunuri luciră-n dimineaţă

D-un farmec strălucit;
Dar la apusul zilei, a morţii tristă ceaţă
Tot a învăluit!"

Aşa cântă regina şi mâna-i diafană

Pe marmuru-nflorit
C-un ac de aur mândru a scris: o lume vană!...
Şi-ndată a pierit.