Elegie (Bolintineanu)

Salt la: navigare, căutare
Elegie
de Dimitrie Bolintineanu


De lacrimi înfocate, vai! genele-mi sunt pline
Și mâna-mi acum rece pe harpă a-nghețat;
Străină mi-este lumea d-acuma pentru mine,
Căci ce-am iubit în viață ca visul a-ncetat.

Aveam un frate tânăr a căruia junie
Ca râușor de lapte luase cursul lin,
Ce în a sa ferice, plăcere, bucurie,
Zicea cu vorbă dulce: „Eu nu voi să suspin!"

Aveam și-un tată încă, amic cum și părinte,
A cărui gene albe în plâns au fost albit.
Dar vai! ei dorm acuma în tristele morminte,
Copilul lângă tată, precum au viețuit.

Iubeam o copiliță, o tânără suflare,
O floare matinală ce crește surâzând,
Ce fără să adune în viață-o sărutare
În dimineața vieții a încetat cântând.

Tot ce-am iubit în lume a încetat din viață,
Și iarba primăverii sub pașii-mi s-a uscat;
Al vieții mele soare s-a stins colo în ceață
Și anii mei de tineri în dor s-au întristat.

Eu am trecut ca floarea aici în astă lume,
Dar inima-mi zdrobită atât a pătimit!
Ah! d-aș fi fost o floare purtând un dulce nume,
Aș fi trecut prin viață și n-aș fi suferit.