Cîntece din exil

Insecta chiar se-mbată de soarele cel dulce
Sub care provedinţa un loc i-a însemnat
Şi paserea, în toamnă, în alte ţări se duce,
Dar iată se întoarce cînd timpul s-a schimbat.
Dar pentru noi, al ţării plăcut şi dulce soare
A încetat în viaţă d-acum a lumina.
Oh ! plîngeţi ţara voastră cu lacrimi arzătoare !
Oh ! plîngeţi România ce-nclină fruntea sa !
Da, inima bătut-a l-a ţării înviere,
Deci inimile voastre să se fărame-n chin !
Da, ochii-au vărsat lacrimi la marea sa durere,
Deci ochii să se stingă pe un pămînt strein !
De ne luau ei viaţa, o, patrie iubită !
Nu ar fi fost mai aspri cu fiii exilaţi,
Am fi voit cununa martirilor iubită
Decît pe alte ţărmuri de tine depărtaţi.
Ei ne-au respins, o, ţară ! în ţările străine
Ca astfel să răcească amorul ce-ţi păstrăm,
Şi inimile noastre să fugă de la tine,
Şi amărîţi de doruri, noi să te blasfemăm !
Mă bucur d-aer liber, de viaţă, de lumină,
La neamuri ce virtutea a nobilat măreţ.
Aicea nici o frunte sub sabia străină
Nu vine să se plece în hulă şi despreţ.
Dar este fericire cînd nu sunt lîngă tine,
Cînd ştiu ce suferinţe vin a te întrista ?
Pot fi ferice, oare, şi pot gusta vrun bine
Cînd sabia străină înclină fruntea ta ?
Acela care vede plăpînda fericire
Perind ca visul d-aur sub ochiu-i întristat,
Acela care vede sărutul de iubire
Pe a miresii buză sub moarte îngheţat ;
Acela ce-mpleteşte ghirlanda cea de nuntă
Şi-n loc d-o dulce frunte, o pune p-un mormînt,
Acela singur ştie ce suferinţă cruntă
Simţit-a al meu suflet la dorul ţării sînt !
O, ţară, Românie, o, drăgălaşă floare !
Tu pleci pe moarte fruntea în dimineaţa ta
Ca o fecioară dulce ce jună încă moare
Şi lacrimile noastre nu pot a o scăpa.
Ah, daca aste plîngeri ca un prefum de noapte,
Spărgând acele valuri albastre din eter,
Ajunge-vor la tine în dureroase şoapte,
Divină provedinţă, fă-ndată ca să per !
Ce rău făcut-am ţie, o, ţară de durere !
Ca să atragem ura-ţi ? într-un extaz d-amor
Am vrut să fii ferice, s-ai viaţă şi putere,
Şi, pentru-a ta mărire, voios am vrut să mor !
Cu toate-acestea, ţară, tu eşti nefericită,
Şi te iubim mai tînăr în suferinţa ta.
Imaginea ta dulce ca fantasma iubită
În nopţi d-amărăciune vine-a mă-mbăta:
Eu te iubesc, o, ţară, precum iubim o floare
Pe care vîntul morţii înclină pe pămînt,
Mi-eşti dragă ca lumina ce-n sînul nopţii moare,
Ca o amantă dulce ce cade în mormînt.
Ferice este-eroul cu fruntea podobită
De lauri glorioase, şi-nceată d-a trăi !
Ferice este-amantul ce vede-a lui iubită
Ca floarea dimineţii pe sînu-i a zîmbi,
Şi savurînd nectarul în prima sărutare,
Depune a sa viaţă şi zice : am trăit !
Cînd ochii te văzură, o, ţară de-ntristare,
Săltînd de fericire, de ce nu am murit ?
O, timp ce schimbi în lume tot lucrul rău şi bine
Şi ţară şi plăcere tu nouă ne-ai luat,
Lăsîndu-ne abateri, dureri, amare chine
Şi-o inimă în care credinţa s-a uscat.
Nu-ţi cer eu fericire, nici zile dulci şi line,
Nimic din cîte-n viaţă eu încă n-am gustat,
Nu voi, nu pot a-ţi cere nimica pentru mine :
Îţi las cu trista-mi viaţă tot ce tu nu mi-ai dat ;
Dar cer o zi frumoasă, o zi de bucurie,
De glorie, de viaţă, acestui drag pămînt.
O, timp, dă-i libertatea, dă-i vechea vitezie !
Şi d-astăzi sufle vîntul pe tristul meu mormînt

(1855)