La Constantin Negri

O, Negri! inamicii a tot ce dă mărire
Şi viaţă României nu-ţi vor putea ierta
Că ai luat o parte de lauri la Unire
Prin insistenţa ta!

A face-un singur popol, o singură domnie
Din două; a restrânge atâţia postulani,
Crezi tu că o să facă vrodată bucurie
Acestor sclavi tirani?

Cuvântul datorie spre ţară e un nume!
Şi patria, o umbră, mărirea, un eres!
A face să rămâie dispreţuită-n lume,
Şi-n umbră mai ales;

A pune interesul persoanelor-nainte
De interesul ţării; a nu simţi vrun dor
Când jugul rău apasă aceste locuri sfinte,
Aceasta-i legea lor!

Ei nu ştiu că ruşinea, că viaţa degradată
A ţării lor pe dânşii d-odată îi lovesc,
Că arborul când cade, şi frunzele-i d-odată
Cu el se ofilesc.

Întrebe pe un vierme ce naşte într-o floare
De-i pasă dacă planta, plăpând locaş al său,
E verde şi frumoasă sau veştezeşte, moare
Sub dintele lui rău?

Întrebe-l dacă ştie că floarea ce-el devoară
Odată veştezită, surpată pe pământ,
El însuşi se abate şi trebuie să moară?
Să intre în mormânt?

Nu face însă astfel vâslaşul cel cu minte
El îngrijeşte vasul a nu cădea pe stânci,
Căci vasul spart, el însuşi coboară în morminte,
În undele adânci!

Unirea are încă mulţi inamici puternici,
Căci noaptea şi cu ziua se-ngână depărtat
Şi păsările nopţii, simţindu-se netrebnici,
S-agită ne-ncetat!

Nu! Noaptea nu îşi lasă umbra ce ea apucă
Decât când e respinsă de soarele ceresc.
Ne trebuie lumină, ca noaptea să se ducă
Cu cei ce o doresc!