Amicului meu Gion

De la Wikisource

Amicului meu Gion de Ion Luca Caragiale

(Moftul Român, 13 Mai 1901)

Marea cu talazurile		La mer avec ses vagues
Lumea cu necazurile!	sau	Le monde avec ses blagues!

Ei, da, Gion!... Academia

este oarbă ca toţi orbii...

Declarămu-ne-mpotrivă-i

şi strigăm urbi et orbi,

Că ctitoriceasca ţâfnă

îi dă brânci p-un povârniş,

Care-o duce drept la baie...

E un fel de va t' fair' fiche,

Ce se face cu-atât brio,

cu-acel sans-gen', ma parole:

Cum un Kubelik ar face-o

pizzicând coarda de sol,

Cum pe piano mica Cionca,

acest genial copil,

Cu drăguţele-i mânuţe,

ar obţine-un triplu tril...

Dar, pe sfânta pomenire-a

reposatului blajin!

Pe-a lui clasică-adiată

de blagocestiv creştin!

— Înţelege fiecine

cum e Take-Anastasiu

Ot Tecuciu! — nimeni nu vede

cum-că niente non va piu!

Cum ritos s-ar zice-n limba

lui Alighieri Dante?

Încetaţi nebunul scherzo!

treceţi într-un demn andante,

Sau lasciam' ogni speranza

tocm-acuma-n toiul verii,

Cum s-ar zice-n bella lingua

a lui Dante-Alighieri!

Ctitoriceşte mendre

pot în fine să dea greş,

Ctitorul chiar dacă-i omul

a-şi ciopli de tout bois fleche

Sau ca Bosco, de celebră,

europeană amintire,

S-aibă mii de buzunare

şi -pe plac -c-un sul subţire —

Să-ţi slujească la comandă

— scamatoricesc tertip —

Peste Milcov cum s-ar spune,

din acelaşi singur şip —

Orice fină băutură

bere, vin, rachiu sau bragă...

Dar, per Bacco! spune-mi oare

unde suntem, frate dragă?

Ce comedie-i aceasta?

Bine! ştiu o-academie

E sufficietemante

rimă la scamatorie

Şi-aşa dar şi prin urmare,

pe Minerva şi Apollo!

Ctitorul Mitiţă Bosco-l

vom numi de-acuma-ncolo,

Şi turbaţi aplauda-vom

trucurile-i fel de fel:

Bravo! secretar perpetuu,

eternel! sempiternel!

Şi promit c-o să petrecem

bine... A, dar sapristi:

Domnii mei, nu cumva oare

v-aţi jurat a mă prosti?

Auzi hal de ctitorie?

— ctitorie-boscărie,

Alandala coconara!

halima, nu istorie!

Bietul Dună răposatul,

mare-al vremii caraghios,

Dac-ar mai trăi, Mitiţă

Bosco l-ar lăsa pe jos!

Auzi, xenamoraseală!

Auzi lume! mais pour s.r,

Nu mai e ramolisire

— c'est du cr.tinisme pur!

A! dar imortalii noştri

sunt copilăriţi cu totul!

De s-o apuca Mitiţă

să le cânte cu fagotul,

Mâni, le vine fantezia

să pornească chi lo sa?

O chindie, un macabru

terza-perza hopsasa!

A! mi-ar trebui-nţeposul

stylum al lui Juvenal,

Nu peniţa mea cea boantă

şi condeiul meu banal,

Sau măcar, dacă n-am stylum,

de-aş fi-avut măcar noroc

Să posed şi eu ca Lica

Brânduşel ac de cojoc,

Şi să mursic şi să ustur

imortalele mumii,

Ce cu schepsis şi cu tropos

papă sutele de mii,

Pe când pentr-un biet teatru

— ierte-l Domnul pe-Aristia

Fondatorul! sau mai bine,

nouă, ierte-ne prostia! —

Pe când, zic, pentru teatru,

prăpădit ca vai de el,

Cum am spune vechi-greceşte

hlemande marel to del

Nu putu găsi ministrul

supereminent Haret,

Nici măcar lescaie frântă

în mirificu-i buget,

Ş-asta, când? când, Melpomeno?

când, o Thalie română?

În momentul când Teatrul

se găseşte-n fine-n vână,

Şi când soarta, dup-atâtea

tribulaţii în zadar,

După un ursuz, se-ndură

să-i trimită un veinard,

Pe amicul meu Sihleanu,

pe veselnicul Potan

Noul gheneral dirŹctor...

Ma parol' c'est .patant!

A! dar nu sunt prepuelnic,

nici hapsan maţepestriţe!

Hipersensibilitatea

ramolitei jupâniţe

Ce se cheamă-Academia,

n-aşi voi s-o iritez

Cercetez fără de-a crede

şi crez făr-să cercetez...

Mai la urmă

„frunzuliţă

lobodă...” ce-mi pasă mie

De teatru-comedie,

boscărie-academie?

Ce sunt eu, să lupt cu ghiujii?

un gag. ca Galilei,

Să caz jertfă la prigoană

ad majorem gloriam Dei

Ca să strig e pur şi muove!?

Nu că nu pot je n'veux pas!

Am copii, nevastă, soacră,

sluji şi griji Kai ta lip.;

Sunt micuţ şi slab, n-am slujbe!

struggle for life, amicul meu!

Numărul stultorum nu voi

să-l mai augmentez şi eu;

Să pornesc campanii stranii

cu armure rococo,

Stranii pe cât de bizare

— deci rămân tot statu-quo:

Nu sunt eu nebun, în versuri

lungi de şaisprece silabe

Să contrariez acuma

pasiunea unei babe;

Că-l iubeşte pe Mitiţă

Academia bătrână,

Lasă să-l iubească, dac-a

apucat-o el la mână!

Astfel dar, să nu te superi

că grăbesc a încheia;

E şi vreme; vorba lungă

prea mult spaţiu văd că-mi ia...

Şi-apoi, mi-a fugit şi Muza

— perfida şi insipida —

Scuză-mi, Gion, acest pripelnic

indigest olla podrida!