Baladă (Caragiale)

Sub fosforescenţa sumbră
A unui vechi candelabru,
Iată un schelet, o umbră,
Este bardul cel macabru.

Ceasul bate miez de noapte,
Şi din negre galerii
Se arată-n triste şoapte
Ai macabrului copii,

Şi s-aude ca de clopot
Un glas surd şi subteran
Resunând funebru-n ropot:
Leg an d-an, leg an van d-an!

Iar la jalnicul lor cântec,
Glas adânc, lugubre lire,
Din nou naşte ca din pântec
Şi începe să se-nspire.

Harfa lui macabră-nstrună
Şi toţi morţii se deşteaptă,
Iar băieţii împreună
Stau uimiţi, de-i vis ori faptă.

O sublimă-mprovizare
Cu accent suprauman:
„Unde-i vremea noastră oare?
Leg an d-an, leg an van d-an!

Am ajuns acum eu, bardul
Simbolist al omenirii,
Să mă uite bulevardul
În caverna părăsirii!

Cincinate! Cincinate!
Şi tu, Mirceo! Dus ni-i vacul!
Unde flori au fost rimate
Răsărit-a azi spanacul!

Căci învins-aBalamucul –
Fiica Romei e nebună! –
Şi Maimuţa şi Ciubucul
Şi-au dat mâna împreună!

Dar veni-va timpul
Gropii mele să se-nchine:
Ţara va deshide-Olimpul
Ca să intru eu cu mine!!”