Epigrame (Caragiale)

De la Wikisource

Epigrame de Ion Luca Caragiale

Polemica în epigrame - cu Dimitrie Teleor - Cazu Cuza

[modifică] I

Am publicat în numărul trecut o epigramă inedită a popularului Teleor, căruia, precum se ştie în cercurile literare de la Berăria Cooperativă, i se zice de către amicii invidioşi Ţaţa pentru limba lui prea înţepătoare. Eprigrama ţaţei era adresată unui burghez parvenit, care cu cât se înalţă, cu atât pare poetului mai mic: foarte ingenioasă epigrama ţaţei! Ce se întâmplă însă, spre marea noastră mirare?

Un confrate din Iaşi, „Evenimentul”, vine şi ne spune că un oarecare domn Cuza, scrisese mai demult, în epigramele sale, una aproape la fel cu a ţaţei şi o citează întreagă:

Iată-le amândouă aceste epigrame:

Teleor Ţaţa

E lucrul natural,

Iubitul meu amic:

Cu cât te înalţi mai sus,

Cu atât te văz mai mic.

Domnul Cuza

Te-ai înălţat atât de sus,

Iubitul meu amic;

În cât să nu te miri de-mi pari,

De jos, atât de mic.

Am rămas trăzniţi de nedumerire, sdrobiţi de ruşinea că fuseserăm atât de ignoranţi în istoria politică şi literară a patriei: să nu ştim că răposatul domnu Cuza pe lângă unirea Principatelor, împroprietărirea ţăranilor şi secularizarea mânăstirilor închinate, mai făcuse şi epigrame.
— Nu se poate! am zis; desigur „Evenimentul” a fost indus în eroare. Dar iată că din toate părţile ţării ne sosesc telegrame, scrisori şi cărţi poştale, prin care ni se confirmă aserţiunea ziarului ieşean.

Toată această monstruoasă corespondenţă este în versuri mai mult sau mai puţin răutăcioase la adresa ţaţei.

Ca să se înţeleagă mai bine aceste răutăţi, trebuie să spunem că ţaţa, vechi impiegat la Ministerul Instrucţiei Publice, prin bugetul cel nou al acestui departament, a fost favorizat, adică n-a fost suprimat, ci numai retrogradat din şef de masă, copist.

Iată acuma câteva mostre din acele răutăţi la adresa ţaţei:

Precum scânteia licăreşte De sgândăreşti o leacă spuza, Orcine-ar sgândări găseşte Sub Teleor pe A.C. Cuza

*

E natura: că te-a redus La gradul de copist, Când copiezi aşa exact Ferventule Cuzist.

*

Ajunul Paştelui!... redus !! Lui Teleor îi crapă buza !!! Atunci !!! E-ngrozitor de spus !!! Făcu apel la A.C. Cuza !!!!!

Teleor, dragă ţăţică, Te prinsei, mânca-ţi-ai muza, Şi nu cu ocaua mică, Ci cu ocaua lui Cuza. Disperaţi, am alergat la Teleor.
— Ce ne-ai făcut, ţaţo? Şi i-am spus totul. — Ţaţa, cu mult sânge rece, ne-a răspuns că este dinastic şi nici n-a fost cuzist, că nici nu vrea să ştie că a existat vreodată un domn Cuza.
— Bine, toate astea sunt frumoase, cum le spui D-ta, dar orişicum pentru cititorii noştri, ar trebui să avem o scuză.
— Cine se sCuză se A.C. Cuză! răspunse ţaţa imperturbabil.

Moftul Român nr.2, Duminică 8 Aprilie 1902

[modifică] II

Cititorii noştri ştiu ce nenorocire literară ni s-a întâmplat din cauza ignoranţei mele în materie de istorie literară: Am primit de bună credinţă de la amicul meu Teleor, ca a d-sale proprie, originală şi inedită o epigramă, pe care d-l Cuza o publicase demult şi care s e găseşte în toate antologiile didactice.

Dar asta n-a fost destul; se vede în adevăr că o nenorocire nu vine niciodată singură; căci iată că tot amicul meu Teleor s-a supărat de asta. În două numere consecutive ale „Secolului XX” se leagă de mine.

Epigramă'

lui I.L. Caragiale

Şi după ce pe la Regie

Fuseşi atâta timp mai mare,

Este păcat să-ţi zică lumea,

Că n-ai şi tu niţică sare —

P-cest „Moft Român” ce-odată

Făcea onoare astei naţii,

A început de la o vreme,

Să-l redacteze abonaţii.

Şi a doua zi, alta şi mai răutăcioasă:

Tot lui I.L. Caragiale

Ai fost funcţionar cinstit

Tu, la Regie, cât îmi pare

Căci văd că nu ai profitat

Nici de tutun şi nici de sare.

Cu toată mâhnirea ce simt că amicul meu d. Teleor nu-mi găseşte nici un pic de sare, tot am o mângâiere văzându-l cum recunoaşte că am fost cinstit şi n-am profitat de sare străină.

Ca semn de recunoştinţă, dar, mă simt dator a-i dedica aceste:

Epigrame

Lui Teleor

Că n-am destulă sare-a mea,

Te rog, amice-a mă s'Cuza;

Dar c-aş fura-o altuia,

Nu cred să poţi a m-A-Cuza.

Aceluiaşi Teleor

Nu zic, Poate că n-am haz,

Dar, te rog, admite-mi scuza,

Scumpe-amice: -n orice caz,

Eu sunt eu, şi — nu sunt Cuza.

Caragiale.

Moftul Român, seria II, nr. 3 din 15 Aprilie 1901

[modifică] III

Cititorii noştri au urmărit, desigur, procesul literar, pe care l-am consemnat în două numere subt acest titlu: Cazu-Cuza.

Se părea că în acest proces domnul Cuza avea toată dreptatea şi că amicul Teleor era ameninţat să fie osândit de Tribunalul republicii literelor.

Dar iată un avocat nou se prezintă să apere pe amicul Teleor; el face apel la opinia publică şi aşterne o magistrală pledoarie prin „Evenimentul” din Iaşi în favoarea amicului nostru.

Iată în rezumat modul ingenios de apărare al acestui eminent avocat.

„Teleor nu poate fi nici acuzat, necum osândit, că ar fi răpit bunul d-lui Cuza. Pentru ce? Pentru cuvântul simplu că acel bun nu era al d-lui Cuza. Poate cineva răpi de la cineva ceea ce acest cineva nu are? Sau dacă acest cineva are acel ceva fără să fie al lui, atunci opinia publică trebuie să osândească mai întâi pe acel cineva care a răpit acel ceva dela altcineva... Prin urmare, să lăsăm deocamdată, onor. Curte, pe Teleor, şi să regulăm pe Domnul Cuza”.

Şi după această pledoarie de înaltă ştiinţă, avocatul produce în faţa Onor, Curţii, următoarele documente:

Neamţul'

(Fliegende Blaetter, de acum 16)

Manch Kleiner um sich gross zu zeigen Hat versuchi, empor zu steigen Auf ein Geruest. Ach! Wenn er doch wuesst, Dass man in der Hoeh' noch kleiner ist.

urmează epigramele: A.C. Cuza (1886), Teleor (1901).

Şi în fine avocatul lui Teleor, ca să dispună şi mai bine pe Onor. Curte în favoarea clientului său, ilustrează apărarea cu un truc ingenios...

Aşează cele trei epigrame la rând, pe a lui Cuza întâi, apoi pe cea nemţească şi la fine pe a lui Teleor, apoi îşi încheie pledoaria:

„Putem zice, Onor. Curte, punând pe Cuza de o parte şi pe Teleor de alta, iar pe neamţul la mijloc, că bietul neamţ şeade răstignit ca Domnul Christos între doi — epigramişti români”.

Moftul Român, nr. 4, 1902