Mihai în Transilvania

Jump to navigation Jump to search
Mihai în Transilvania
de Dimitrie Bolintineanu


Batori Andrea, domnul de Ardeal,
Lui Mihai îi scrie: „Credincios vasal,
Să te scoli cu fiii-ți și să vii la mine
Ca să capeți pace, grație și bine!"

Iar Mihai răspunde: "Fac precum tu vrei.
Voi veni la tine cu toți fiii mei!"
Zice și purcede cu oștiri de țară,
Hotărât să-nvingă sau măreț să piară.

Ca născânzii fluturi ce rup vălul lor
Și p-aripiori d-aur ies, se cerc în zbor,
Zorile făramă valurile-umbroase
Și se vărs în aer dulci și auroase.

Dar Mihai vorbește: — „Jugul cel de dor
Spartu-s-a sub brațul cel triumfător;
Dar creștinii popoli din această țară
Mai amare lanțuri astăzi ne prepară.
Astăzi vingătorii din Călugăreni
Au ajuns să fie sclavi la ungureni.
Eu urăsc în viață orice tiranie,
Ori de ce natură, ori de unde vie!

Vie de la cela ce se zice rău,
Ce ne pleacă fruntea sub paloșul său;
Vie de la cela ce din amăgire
Ne vorbește nouă despre fericire!
Ea degrabă astfel sufletu-omenesc,
Cât să fie liberi oamenii roșesc.
Azi o zi frumoasă pentru noi lucește.
Sub aceste arme lumea vă privește!
Umbrele străbune din mormântul lor
Vă surâde dulce într-un sfânt amor.
Zilele ascunse în viitorime
Vă-mpletesc cunune, fragede, sublime;
Țara vă admiră... Juni, bătrâni, femei,
Pentru voi se roagă, o, vitejii mei.
Junele fecioare, inimi delicate,
Pentru voi răvarsă lacrime curate.
Printr-o dalbă luptă, azi vă străluciți!
Meritați amorul țării ce doriți.
Nu luați aminte vorbele de fală
Și cu care înșiși ungurii se-nșală!
Sub aceste vorbe de deșertăciune
Ăst popor ascunde trista-i slăbiciune.
Astfel cum pe fața celor care mor
Mincinoase roze râură ușor."
Zice, dă semnalul. Trumbetele sun';
Tabăra se mișcă... Cetele s-adun.
Avangarda noastră spre vrăjmași pornește.
Cum pe căi pierdute cel ce rătăcește
Află-un râu, s-oprește și cu gândul său
Măsură puterea-i cu fatalul rău,
Apoi cu tărie se aruncă-n valuri,
Îndreptându-și mersul dincolo, la maluri,

Astfel și românii pe unguri văzând,
Stau, a lor putere măsură în gând,
Apoi cu virtute către ei coboară,
Hotărâți să-nvingă sau, de nu, să moară.

Rândul se rărește. Fâlfâiesc stindarde,
Strălucesc la soare săbii, alebarde;
Dar stindarde, arme s-amestec, s-unesc;
Armele se nalță, fulgeră, lovesc.
Aerul răsună de strigări turbate,
Deturnări de arme, vaiete cruntate.
Duruiri de care, tropote de cai
Ce cu vierșunare se cobor pe plai.
Pedestrimea noastră un minut se frânge.
Dar Mihai sosește... Pe fugari restrânge.

— „O, viteji! Ce faceți? Unde mergeți voi?
Nu-i p-acolo drumul dalbilor eroi!
Calea ce luat-ați la fricoși convine,
Merge la robie, merge la rușine!
Iată calea voastră, printre neamici.
Câți sunt bravi, să vie, să-i vedem aici!
Cei fricoși să fugă, precum se dezbină
Rușinea d-onoare, umbra de lumină!"

Vorbele lui cheamă pe ostași la loc
Și le-aprinde sânul de eroic foc.
Domnul țării însuși merge-n fruntea lor,
Cu sabia-n mână, mai zicând cu dor
— „Mergeți, dați de știre la părinții voștri,
Că pe când din luptă au fugit ai noștri,
Mihai prin mulțime moartea căuta!"

Aste mândre vorbe mai mult îi mișca,
Cum un fulger splendid ne-ncetat lovește
Pe bizara-i cale lucruri ce-ntâlnește,
Fără să s-oprească după ce-a lovit,
Astfel domnul nostru trece neprivit,
Sparge tot ce poate pe fatala-i cale,
Fără să-și oprească pasurile sale.

Ungurii pierdură semeția lor;
Cel fugar atacă pe cel vingător.

Pe sinistra cale ce Mihai își face,
Șire de cadaveri-n lac de sânge zace.
Au turbat românii! Ungurii slăbesc...
Ale nopții umbre lupta învelesc.
Valea-i coperită d-arme fărâmate,
De cadavre d-oameni rupte, dezmembrate.
Colo mortul zace peste cel rănit
Și învingătorul peste biruit.
Caii ce-nainte, ca vânturi turbate
Străbăteau vârtejul furiei turbate,
Abătuți de moarte zac înțărânați,
Lângă cavalerii morți sau fărâmați.

Șoapta se mărește, apoi scade, piere.
Fremet de turbare, plângeri de durere,
Gemete profunde, crude văitări
Ce se schimbă, leșin, prin lungi suspinări.
Peste tot se-nalță, cresc și scad de tot
Și tăcerea tristă cade peste tot.
Armele de luptă ce la mândru soare
Fermecau vederea prin a lor splendoare,

Pline sunt de sânge cu colb închegat;
Ochiul nu le vede decât întristat.

Cardinalul fuge cu puțini flăcăi;
Iar în fugă piere, junghiat de-ai săi.