Bătălia de la Varna

Jump to navigation Jump to search
Bătălia de la Varna
de Dimitrie Bolintineanu


Generalii pasă sub un cort creștin
Unde-n cursul nopții lung consiliu țin.
Acolo se vede regele Lehiei,
Huniad, eroul țării Unguriei,
Mari prelați ai papii, tineri cavaleri,
Vlad al României cu mai mulți boieri,
Căci creștinii popoli din vecinătate,
Îndemnați de papa, turcii vor a bate.

Ladislav acolo cel întâi vorbește
— „Reușita dalbă mie îmi zâmbește,
Dar doresc să-mi spuneți dacă-mpărtășiți
Dulcile-mi speranțe, consilieri iubiți!
Căci credința vie trebui' să domnească
În orice-ntreprinde mintea omenească.
Cele mai deșarte lucruri care sânt
Ea le-nviețuiește jos p-acest pământ.
Ea ne poartă-n viață, cum lumina dulce
Printre căi ascunse pașii ne conduce.
Ea bucură viața, cum dulcile flori
Împletesc cununa cea de sărbători!"

Huniad ia vorba: — „Preamărețe sire!
Capul meu răspunde despre reușire!
Sufletele noastre nu s-au îndoit
Și credința dulce le-a dumnezeit.
Nimene nu poate dimpotrivă-a zice
Dintre generalii ce se află aice!"
Astfel zice bravul. Toți se bucurau.
Domnul și boierii singuri ascultau.
Regele întreabă: — „Doamne, ce durere
Inima-ți înclină astfel spre tăcere?"
Vlad atunci răspunde celor adunați
— „Eu sunt de părere luptă să nu dați!
După multe păsuri și cercare vană,
Mi-este cunoscută spada musulmană.
Voi duceți în luptă prea puțini ostași;
La vânat sultanul duce-atâți arcași.
Dar s-aveți oștire mult mai numeroasă,
Iarna ce sosește nu e priincioasă.
Sire, preoți, nobili! Astăzi, m-ascultați!
Ar fi mult mai bine să vă înturnați
Și la primăvară, cu mari oști creștine,
Să-ncepeți răzbelul pentru-al lumii bine."

Regele răspunde: — „Noi vom fi puțini,
Dar avem speranța pusă în creștini.
Grecii, oști alese nouă ne-mprumută.
Flota genoveză credem că ne-ajută."

Vlad răspunde încă regelui așa
— „Între greci credința nu puteți lăsa.
Grecii sunt slabi foarte ca să nu vă-nșale!
Robi ai fericirii cei materiale,
Genovezii încă nu se cumpănesc
Între fala dalbă și-aurul turcesc.
Să nu cereți fapte nobile, mărite,
Limbilor ce-s date speculei josite!
Inimile voastre cată generos;
Dar tot ce-i din inimi poate fi frumos?
Inima ce simte fără-nțelepciune,
Simte dimpotriva lucrurilor bune!"

Huniad se scoală, strigă contra sa.
Cu focoasă vorbă ce vorbește-așa
— „Ungurul nu fuge dinaintea morții!
Tu, române doamne, ții pe dreptul Porții.
Tu trădezi creștinii, cuvântând așa!"
Cu virtute-antică domnul asculta.

Lupta se decide. Vlad, l-a lui plecare,
Regelui Lehiei zice cu-ntristare
— „Dacă soarta, sire, mintea ți-a-nvelit,
Ca să te zdrobească, fie ce-ai voit!

Plec; dar las cu tine ceata românească,
Fiul meu să-ți serve și să te dorească.
Îți mai las, o, sire, doi pagi credincioși
Și doi cai ca vântul ageri și fugoși!"
Și-arătându-i caii, îi mai zice: „Sire!
Iată-a ta scăpare la nefericire!"

Turcii dau năvală, sparg, ucid amar.
Furia lor n-are pace, nici hotar.
Astfel într-o turmă lupii când coboară,
Fără de repaos, sparg, fărâm, omoară.

Huniad cu mândra ceată de români
Cade printre dânșii... vin la piepturi, mâini,
Intră pân'la corturi unde-n pace lină
Amurat răsfață fruntea lui senină.
Se spăimântă... fuge... însă, rușinat,
Se înturnă; cade pe creștini, turbat.
Intră-n niște cete... De departe vede
Regele cel tânăr... Calul său repede...
Îl rănește-n frunte... Regele-a căzut...
Un spahiu retează capul său plăcut.
Armia creștină fuge spăimântată.
Huniad el însuși, viața-n fugă cată.
Preoții ce-l urmă, rechem dureros
Vorbele-nțelepte domnului mintos
— „Inima ce simte fără-nțelepciune,
Simte dimpotriva lucrurilor bune!"