Călugărenii

Jump to navigation Jump to search
Călugărenii
de Dimitrie Bolintineanu


I[modifică]

În umbrosul spațiu se revarsă zori.
Turcii dorm p-o coastă însmălțată-n flori.
Dar oștenii noștri și cu domnul june
Către cer înălță sfântă rugăciune.
Domnul cheamă capii și-astfel le-a vorbit
— „Voi, cu care-n viață crud am suferit,
V-aduceți aminte vechea vitejie!
Umbrele străbune, astăzi cu mândrie
Vă privesc sub arme p-ăst fălos pământ.
Azi mărirea veche iese din mormânt.
Nu vă fie teamă despre-a lor mulțime,
Ce de vitejie fuge cu rușine!
Astfel cum un arbor crește mai frumos
Când abați din ramuri cele de prisos,
Astfel și poporul pentru-a fi ferice
Trebuie să facă dalbe sacrifice.
Astăzi toată lumea către cer se-nchină
Să triumfe mândru cauza creștină.
Dacă vom învinge pe apăsători,
Dorurile țării s-or preface-n flori,
Soarele măriei va luci d-aice
Peste venitorul patriei ferice.
Dacă ne vor bate, d-astăzi pe pământ
N-om avea scăpare nici chiar în mormânt.
Limbile străine, cu disprețuire
Pe români numi-vor în nefericire.
Următorii noștri, abătuți de dor,
Vor roși de viața părinților lor.
Însă vom învinge... Cu săbiile-n mână
N-a supus străinul patria română.
Ceea ce nu speră, nu-i demn să merite
Fructele speranței cele dobândite."
Zice. Toți de fală seamănă-mbătați.
Domnul trece podul cu puțini armați.
Patru pași de frunte cearcă să-i poprească,
Dar românii treier armia turcească.
Astfel mândrii vulturi către vânturi zboară,
Despicând curentul care-i împresoară.
Precum două râuri peste câmpul lat
Se-ntâlnesc adesea pe comunul pat,
Astfel se-mpreună, râură, se frânge
Al ambelor armii spumegosul sânge.
Ei pătrund la corturi... Într-a lor iuțime
Se înturnă. Tunul bate cu asprime.
Pe tot frontul oștii lupta s-a întins;
Peste tot turbarea sufletele-a-ncins.
Inima română însă nu răcește
Dorul biruinței o însuflețeste.
Turci mai mulți s-adună... prin români fac cale.
Oastea noastră pierde tunurile sale.
Ca torent ce cură după vijelii.
Află bariere peste lungi câmpii,
Își oprește cursul, geme, se lățește,
Apoi cum abate lanțul ce-l oprește.
Fuge peste luncă, gros spumând, turbat,
Urlă, greu îneacă câmpul depărtat.
Astfel otomanii se revărs nainte,
Oripeunde calcă, seamănă morminte,
De creștine corpuri luncile-s velite;
Brățele sunt rupte ș-armele zdrobite.
Însă pretutindeni bravii ce s-abat,
Sprijină cu pieptul vântul cel turbat.
Dar Mihai așteaptă corpu-ajutător...
Va veni-nainte de pierirea lor?
Soarele-i aproape sceptrul a-și depune.
Domnul îngenunche, face rugăciune
— „Doamne, ce-ești în ceruri, blând, ascultător,
Fii cu bunătate pentru-al tău popor.
Iar de cere soarta prada sa cu-asprime,
Cruță astă țară și lovește-n mine!"

II[modifică]

Ajutorul vine!... Domnu-a-ncălecat...
Smulge o secure de la un soldat.
Cum un vultur cade peste păsărele,
Le fărâmă-n gheare și-aripile-i grele,
Astfel cade domnul peste-un corp osman.
Vede de departe pașa Caraiman,
Ce cu cel mai tare cere a combate.
Sabia-i lucește... mulți creștini abate.
Între alte prade vede trei copii,
Frați d-același sânge, juni frumoși și vii.
Fiecare-n luptă pe păgân îl cheamă
Și combat cu dânsul fără nici o teamă.
Însă tineri încă, junii frățiori
Sub a lui secure cad ca trei dulci flori.
Caraiman cu calul peste dânșii pasă,
Dar Mihai sosește, vede crudul pașă
— „Nu-i curaj cu pruncii a te măsura.
D-ești voinic, cu mine vin-a te lupta!"
Astfel zice domnul și spre pașa zboară.

Pașa ține-n dreapta sabia-i ușoară,
Iar în mâna stângă ține steagul sfânt
Ce se desfășoară legănat de vânt.
Caii lor în salturi zboară și s-opresc.
Armele, lovite, scântei și lucesc.
Lupta este scurtă. Sub o lovitură
Pașa cade, varsă sângele pe gură.
Dar Mihai răpește steagul cel vestit
Și l-ai săi se-nturnă fără-a fi rănit.
Când se-nalță-un suflet mai presus de lut,
Temerile morții rușinos amut.
Sabia română scânteie p-aramă.
Kirali din tunuri pe nemici sfăramă.
Avangarda turcă fuge rușinos,
Calcă p-ienicerii ce combat fălos.
Cei mai mulți dintr-înșii către pod s-adună,
Se strivesc, pierd șartul; arma noastră-i tună.
Iar în amețeală singuri se-ntr-omor,
Se strivesc sub arme și sub caii lor.
Mulți, de crudă spaimă, se aruncă-n apă,
Însă nici acolo zilele nu-și scapă;
Apa mocirloasă îi reține-n fund;
Câți silesc să scape, încă se cufund.
Agonia-i crudă; moartea-i rușinoasă.
Plini de tină-noată-n unda mocirloasă...
Trei mari pași s-aruncă și prin apă mor.
Chiar Sinan vizirul cearcă soarta lor.
Un spahiu îl scapă, dar pe coasta lată
Armia turcească fuge sfărâmată.
Astfel se zărește peste-un moșoroi,
Alergând furnice după repezi ploi.

O, Sinan! trufia-ți ce se face oare?
S-a topit cu roua sub al zilei soare!
Oștile-ți făloase repede-au pierit
Ca florile d-aur dintr-un vis dorit!

Cum în capul turmei taurul purcede,
Domnul înaintea cetelor se vede.
Calul din ardoare-i pare-nflăcărat,
Sângele din spada-i cură ne-ncetat.
Hasan-pașa ține încă-n apărare.
Astfel prin furtună vechiul trunchi apare
Înfruntând cu pieptul vântul furios,
Dintre pomișorii care cad pe jos.
Domnu-nvită pașa piept la piept să vie,
Dar Hasan dă dosul prins d-a lui urgie.
Sângele desfundă lutul cel uscat.
De turbane, d-arme câmpul e-ncărcat.
Leșurile rânduri zac în lac de sânge...
Corbu-n nerăbdare de plăcere plânge.
Noaptea scapă restul turcilor învinși.
Ei s-ascund prin tufe de spaimă cuprinși.