Consiliul secret

Jump to navigation Jump to search
Consiliul secret
de Dimitrie Bolintineanu


La senat s-adună capii cei mai bravi,
Soli germani, soli unguri, deputați moldavi,
Preoți venerabili cu păstorul mare,
Nobilă junime plină de-nfocare.
Dar Mihai cu fața nobilată-n dor,
Cel întâi se scoală și le zice lor
— „Astăzi turcii calcă drepturile sfinte,
Schimbă viața-n moarte, țările-n morminte.
D-astăzi peste fața dalbelor câmpii
Pe ruine-nalță splendide geamii.
Câmpul schimbă fața și se-mbracă-n doliu;
După dânșii urmă flăcări, moarte, spoliu.
Prin altare sfinte vasele zdrobesc;
Intră prin familii, pe copii turcesc;
Mume și fecioare rușinos insultă;
De nici o putere barbarii n-ascultă.
Suflete-njosite ce-n lume trăiesc
Ca să rușineze neamul omenesc,
În această țară calea lor arată
Și de dorul țării fierbântat se-mbată.
Neamul nostru piere; dar ce e mai rău,
Cade cu rușine pe mormântul său!
D-astăzi înainte numai cu arma-n mână
Va scăpa de moarte patria română.
Între viața sclavă ș-un mormânt fălos
Nu-întârzie-un suflet nobil, generos.
Astfel totdauna țara liberară
Vechi eroi ce-n fală se glorificară.
Inima lor mare să vieze-n noi!
Să pierim sub arme ca străbunii-eroi!"
Astfel zice domnul. Un boier răspunde
— „Dorul țării noastre sufletu-mi pătrunde.
Vorbele-ți sunt mândre, dulce mă răpesc
Din amare gânduri unde rătăcesc!
Dar, înalte doamne! mult ar fi mai bine
Să-mblânzim pe heară prin cuvinte line.
Țara-i obosită ca un trist mormânt,
Aur, arme, brațe, doamne, nu mai sânt.
Apărarea noastră, cât de dalbă fie,
Ar scorni pe țară zile lungi d-urgie.
Inimile noastre zboară călduros
Peste-al bărbăției zid alunecos,
Dar înțelepciunea caută-a ne duce
Prin furtuni turbate către țelul dulce."
Zice. Dar eroul astfel a vorbit
— „Înțeleaptă-mi pare vorba ce-ai grăit,
Dar de-nțelepciunea robului ce-n fiare
Tremură să piarză zilele-i amare.
Poate-al țării tale nobil, sfânt amor
A putut să-ți facă gând îndoitor?
Este-nchisă calea pacea dulce-a cere.
Turcii pleacă fruntea numai la putere;
În lumina minții orbi sunt ochii lor;
Singuri își prepară negru venitor.
Frica d-a ne pierde pare slab prepus.
Nimeni cu-arma-n mână țara n-a supus.
Ne-nvoirea noastră, setea de domnie
Inimilor sclave datu-ne-a-n sclavie.
Frații de Moldova, dalbi, leali eroi,
Gintele vecine vor veni cu noi.
Dar de-am fi chiar singuri, încă-ar fi mai bine
Să murim cu fală decât cu rușine!"
Capul legii noastre cere-a cuvânta.
Flacără divină luce-n fața sa
— „Legea ni se calcă, țara se robește
Ș-armia română tot mai viețuiește."
Zice și realță brațu său în sus,
Arătând pe cruce chipul lui Isus
— „Crist muri pe cruce pentru-umanitate
Și prin moarte dete lumii libertate.
Nu-i creștin acela ce nu știe-a da,
Pentru-al țării bine, pacea, viața sa!
Dincolo de moarte radios străluce
Soarele măririi eroilor, dulce.
Ochii-nțelepciunii, cei de moarte plini,
Nu pot să pătrunză dulcile-i lumini.
Astfel este omul ce-njosirea-abate
Tremură să moară pentru libertate.
Dar poporul nostru, nobil, generos,
Rupe cu-a lui viață lanțul rușinos."
Astfel le vorbește. Domnul oaste strânge,
Luptă mare-ncepe, pe barbari înfrânge.