Castelul

Jump to navigation Jump to search
Castelul
de Alexandru Macedonski


Castelul în ruine domnește peste vale...
Din turnuri retezate se-mprăștie o jale,
Și stema ce pe-oricine să-nfrunte cuteza,
Mâncată e de vânturi, de soare și de apă,
Iar vremea ce tot curge o șterge și o crapă --
Din ea rămas-a numai un leu, — un coif, — ș-o za.

Sub bolți încenușate păianjenul își țese
Dantela lui subțire din fire lungi și dese;
Căminul zace-n umbră, posac, — iar de pereți
Abia se țin ici-colo, din cuie să nu cadă,
Portrete-ncondeiate în timpi de cruciadă,
Ce sparg întunecimea cu ochii lor semeți.

Un biet vătaf de curte, bătrân ca lumea veche,
Povești tulburătoare îți spune la ureche
El a slujit străbunii baronilor de azi...
El a văzut castelul în vremuri uimitoare
Născut în alte zile, crescu sub un alt soare
Vlăstare fără viață au dat din-nalții brazi.

De-ar fi să-l crezi, când luna prin geamuri s-oglindește,
Și flori de-argint și aur pe lespezi răspândește;
Când bate orologiul de douăsprezece ori;
În ultimul răsunet al miezului de noapte,
Pe săli și coridoare aleargă fel de șoapte,
Și curțile răsună de cai rânchezători.

Văzut-a el de-asemeni, în sala de serbare,
Că sub cotlonul vetrei s-aprinde un foc mare;
Apoi văzu și chipuri din cadre coborând
Că-și scutură dantela manșetelor de praful,
Pe care l-a pus timpul, și l-a lăsat vătaful,
Și țintă că se uită în ochii lui pe rând.

Să-și capete iertarea ușor afla puterea,
Căci dușii de pe lume, mai toți, sunt buni ca mierea;
Iar ei, sub policandrul din mijloc, s-așezau,
Turnând năluci de vinuri în cupe vecinic goale,
Pe când, băieți de casă le dau grăbiți ocoale
Cu umbre de bucate din care nu gustau.

Vătaful spune multe, și chiar, — băsmiri ciudate! --
Că-n nopți scânteietoare de crini îmbălsămate,
Un tânăr, — zmeu năprasnic cu ochi ce sorb și mint, --
Pustiu adesea lasă pervazul cadrei sale
În timp ce alba zână din apa de pe vale
Sub lună-și stoarce părul în râul de argint.

Castelul are multe povești ce te minună,
Dar castelanul de-astăzi le crede o minciună,
Și când îl văd străbunii în zale îmbrăcați,
Roșesc, din înălțimea portretelor auguste,
De strâmta redingotă cu mânece înguste
A celui care-și zice nepot de cruciați.

Și timpul, care vecinic clădirile le sapă,
Apasă peste turnuri, le pleacă și le crapă,
Întinde pe creneluri, pe ziduri și pe porți,
Din mușchiul de paragini o fină țesătură
În care tot trecutul s-ascunde-n umbră sură,
Precum s-ascunde-n frunze un trist locaș de morți.