Avânt

Jump to navigation Jump to search
Avânt
de Alexandru Macedonski


Precum în largul mării corabia s-oprește
Când vântul nu mai suflă și pânza pe catart
Atârnă nenstrunată sub luna ce-i zâmbește
Cu razele ce-asupră-i zadarnic se împart;

Precum vioara tace când coarda se destinde
Ș-abia auzi în suflet cântând ca printr-un vis
Răsunete suave, voioase sau murinde,
Ce trec prin amintire c-un farmec nedescris;

Așa-n restriștea vieții, poetul, și el tace,
Cu inima rănită în pieptul sângerat,
Nimica nu-l mai mișcă, nimica nu-i mai place
Și-l află-orice simțire cu sufletu-nghețat.

Ca el e și matrozul corabiei oprite...
Avântul și-l legase de-al vasului înot,
Iar apa oglindește priviri nensuflețite,
Și mută se întinde oglindă pestetot.

Sunt triste, oh! sunt triste momentele acele,
Căci inima rănită a bietului poet
Adoarme ca și marea sub cerul plin de stele
Și nu mai cântă-ntr-însul speranță, nici regret.

Precum însă deodată la-ntâia adiere
Corabia tresare pe-al undei sân amar
Și pânzele se umflă ș-o-mpinge cu putere,
Jucând-o în buiestru ca falnic armăsar;

Tot astfel inspirarea deodată se ridică,
Și aripi nevăzute îl schimbă-n semizeu,
Se-ntinde pe hârtie a versului panglică,
Iar sufletul în urmă își lasă corpul greu.

Lirismul și satira se joacă pe-a lui frunte
Ca fulgere desprinse din foc dumnezeiesc,
Nou Moise, el se urcă atunci pe vârf de munte
Și alte legi sădește în sufletu-omenesc.

Deși în urmă-i urlă a urei aiurare,
Zâmbind, când să-l sfâșie cei răi se învrăjbesc,
Așa de sus țintește ș-atâta e de mare,
Încât cuprinde totul: ceresc și pământesc!

El vede armonia din lumile eterne,
Pricepe nesfârșitul ș-al totului mister;
Materia în față-i se fierbe și se cerne,
Urmează în adâncuri cometele ce pier;

Știința grănițată o calcă în picioare...
Atomele iau viață, le simte cum trăiesc...
Le-aude bucuria sau lunga lor plânsoare
În vecinica mișcare pe care-o-ndeplinesc;

Coboară printre oameni și știe să mângâie,
Și cântecu-i se varsă ca râuri de isop,
El curăță și spală de-a patimilor râie...
Insultele nu-l pleacă, să râure potop;

Căiește pe poporul ce merge la pieire,
Tiranu-ncremenește sub biciul lui de foc,
Dar vai! el care merge de-a drept la nemurire,
Adesea n-are-n viață nici pâine, nici noroc.