Stepa

Jump to navigation Jump to search
Stepa
de Alexandru Macedonski
Publicată în volumul Excelsior (1895).


Ilustrului poet rus, A. S. I. marelui Duce Constantin

I[modifică]

În zadar, asupritoare, omenirea-naintează,
Stepa largă e și astăzi un domen necucerit;
N-o despintecă nici pluguri, nici orașe n-o brăzdează.

Pe sub iarba mătăsoasă, cu talaz nețărmurit,
Se revarsă, fără margini, printre locuri mlăștinoase,
Și de ceruri se izbește alergând spre răsărit.

În acea sălbăticie de pustiuri onduloase,
În picioare calc trecutul, corp și suflet mă cufund,
Uit o viață amărâtă de ultragii sângeroase,
    O renaștere întreagă într-un vis tot mai profund.

II[modifică]

Și sub aripa ciudată ce mi-o simt trecând pe frunte,
Mă revăd băiatul tânăr cu superbe-nsuflețiri,
Blond copil, care cutează preursirile să-nfrunte.
Liberat de-orășenismul subțiatelor simțiri,
Diezată nu mai țipă nici o voce pătimașă,

Stepa, stepa se îmbracă cu solare răzlățiri.
Verdea papură vuiește pe câmpia uriașă
Flori albastre și flori roșii, libelulă și țânțar,
Scânteiază ca-ntr-un cântec de idilă drăgălașă,
    Și întinderea sclipește, și sunt singurul ei țar.

III[modifică]

Părul meu aprins de soare este tot o scânteiere...
Caldul sânge prin artere năvălește, întețit...
Pentru calul strâns în pulpe sunt sălbatică durere.

De-o năprasnică putere mă resimt însuflețit...
Pe potrivnica fecioară aș turba-o sub plăcere,
Și dușmanul, dintr-o dată, l-aș înfige sub cuțit.

Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
Trec, vârtej de aur roșu, de nisip înfășurat,
Și când luna stoarce lapte peste iarba șoptitoare,
    Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat.

IV[modifică]

La mânerul unei spade peruzeaua când zâmbește,
Radiază o poemă, gând pe suflet domnitor,
Când joci calul în boestru sau când pintenu-l iuțește.

Într-o magică splendoare zbori de lume uitător,
Nici săgeata nu te-ntrece și te-avânți fără-ncetare,
Sub un farmec de himeră, după ea urmăritor.

Din real ieșit afară nu mai ești ca orișicare,...
Te-nzestrezi cu mâneci roșii la tunică de satin,
Chipeș, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călare,
    Și se uită, și se uită mizerabilul destin.

V[modifică]

Înainte! este șoapta ce din toate se ridică...
Printre smârcuri se deșiră caravana ce pândești,
Ș-a mongolilor escortă e o stavilă prea mică;

Mai avută va fi prada decât singur te gândești...
Melancolică te-așteaptă fidanțata pe confine...
Că purtată fu în suflet vei putea să-i dovedești...

Înstela-vei părul negru cu o spuză de rubine,
Strecura-vei, între sânuri, diamantul sugestiv,
Pe grumazurile albe lăcrăma-vei perle fine...
    Fericirea este, poate, într-un zâmbet fugitiv.

VI[modifică]

Înarmat cu bărbăția ce-nseta pe Michel-Angel,
Nimicită o vei ține sub triumful masculin,
Vis în care te va crede o-ntrupare de arhangel.

Nentocmind decât un suflet, căci a ta va fi deplin,
Într-o noapte o vei smulge și de mamă și de țară,
Alba lună, după dealuri, când alunecă-n declin.

Fericită, o vei duce sub un cer de primăvară,
Iar pe ierburile stepei, un palat miraculos,
Îl vei face, ca prin farmec, dintr-o dată să răsară,
    Întinzându-și umbra-n veacuri enigmaticul colos.

VII[modifică]

Dar un crivăț năpustește viscolirea lui brutală...
Inspirarea exalează un suspin automnal,
Și pustia înghețată se desfășură fatală.

Viața însă nu-ncetează cursul ei fenomenal,
Din cenușa cea mai rece, izbucnește înfocată,
Se va-ntoarce, se va-ntoarce, strălucitul Germinal.

Și mi-e inima, zadarnic, de răstriște încercată
Pentru veci, sub deznădejde, nu se poate mormânta...
E tot raiul de-altădată, e tot cuibul de-altădată...
    Ce-a-nflorit, reînflorește, ce-a cântat, va mai cânta.

1890