Mic și mare

Jump to navigation Jump to search
Mic și mare
de Ion Luca Caragiale


Trece un prăpăd pe lume...
Dinspre larg de ocean,
Cu ce neagră turbă bine,
vine vajnic uragan!
E o spaimă-n toată firea...
Păsări albe fug, s-ascund;
Pinii seculari se-ndoaie;
pești, jivine merg la fund.
Urlă ape biciuite,
dau nebune către mal;
Calcă unul peste altul
și se-nghite val pe val.
Geme farul... Un grăunte
de nisip, nepăsător,
Râde de urgia oarbă
și de groaza tuturor;
„Râzi? Nu vezi?” l-întrebă farul.
„Ba văd bine” zice el;
„Ș-apoi, dacă vine, — vină!
Sunt atât de mărunțel!
„Rădăcini eu n-am, să-mi pese!
nu mă simt deloc legat —
„Ori în adâncimea mării,
ori la soare pe uscat —
„Să mă spulbere de-aicea,
cu tot eu am să rămân:
„Mie, unuia, oriunde,
singur cerul mi-e stăpân!”
(Convorbiri critice, anul I, nr. 19, 1 Octombrie 1907)