Amicului meu Gion

Sari la navigare Sari la căutare
Amicului meu Gion
de Ion Luca Caragiale
(Moftul Român, 13 Mai 1901)


Marea cu talazurile La mer avec ses vagues
Lumea cu necazurile! sau Le monde avec ses blagues!
Ei, da, Gion!... Academia
este oarbă ca toți orbii...
Declarămu-ne-mpotrivă-i
și strigăm urbi et orbi,
Că ctitoriceasca țâfnă
îi dă brânci p-un povârniș,
Care-o duce drept la baie...
E un fel de va t' fair' fiche,
Ce se face cu-atât brio,
cu-acel sans-gen', ma parole:
Cum un Kubelik ar face-o
pizzicând coarda de sol,
Cum pe piano mica Cionca,
acest genial copil,
Cu drăguțele-i mânuțe,
ar obține-un triplu tril...
Dar, pe sfânta pomenire-a
reposatului blajin!
Pe-a lui clasică-adiată
de blagocestiv creștin!
— Înțelege fiecine
cum e Take-Anastasiu
Ot Tecuciu! — nimeni nu vede
cum-că niente non va piu!
Cum ritos s-ar zice-n limba
lui Alighieri Dante?
Încetați nebunul scherzo!
treceți într-un demn andante,
Sau lasciam' ogni speranza
tocm-acuma-n toiul verii,
Cum s-ar zice-n bella lingua
a lui Dante-Alighieri!
Ctitoricește mendre
pot în fine să dea greș,
Ctitorul chiar dacă-i omul
a-și ciopli de tout bois fleche
Sau ca Bosco, de celebră,
europeană amintire,
S-aibă mii de buzunare
și -pe plac -c-un sul subțire —
Să-ți slujească la comandă
— scamatoricesc tertip —
Peste Milcov cum s-ar spune,
din același singur șip —
Orice fină băutură
bere, vin, rachiu sau bragă...
Dar, per Bacco! spune-mi oare
unde suntem, frate dragă?
Ce comedie-i aceasta?
Bine! știu o-academie
E sufficietemante
rimă la scamatorie
Și-așa dar și prin urmare,
pe Minerva și Apollo!
Ctitorul Mitiță Bosco-l
vom numi de-acuma-ncolo,
Și turbați aplauda-vom
trucurile-i fel de fel:
Bravo! secretar perpetuu,
eternel! sempiternel!
Și promit c-o să petrecem
bine... A, dar sapristi:
Domnii mei, nu cumva oare
v-ați jurat a mă prosti?
Auzi hal de ctitorie?
— ctitorie-boscărie,
Alandala coconara!
halima, nu istorie!
Bietul Dună răposatul,
mare-al vremii caraghios,
Dac-ar mai trăi, Mitiță
Bosco l-ar lăsa pe jos!
Auzi, xenamoraseală!
Auzi lume! mais pour s.r,
Nu mai e ramolisire
— c'est du cr.tinisme pur!
A! dar imortalii noștri
sunt copilăriți cu totul!
De s-o apuca Mitiță
să le cânte cu fagotul,
Mâni, le vine fantezia
să pornească chi lo sa?
O chindie, un macabru
terza-perza hopsasa!
A! mi-ar trebui-nțeposul
stylum al lui Juvenal,
Nu penița mea cea boantă
și condeiul meu banal,
Sau măcar, dacă n-am stylum,
de-aș fi-avut măcar noroc
Să posed și eu ca Lica
Brândușel ac de cojoc,
Și să mursic și să ustur
imortalele mumii,
Ce cu schepsis și cu tropos
papă sutele de mii,
Pe când pentr-un biet teatru
— ierte-l Domnul pe-Aristia
Fondatorul! sau mai bine,
nouă, ierte-ne prostia! —
Pe când, zic, pentru teatru,
prăpădit ca vai de el,
Cum am spune vechi-grecește
hlemande marel to del
Nu putu găsi ministrul
supereminent Haret,
Nici măcar lescaie frântă
în mirificu-i buget,
Ș-asta, când? când, Melpomeno?
când, o Thalie română?
În momentul când Teatrul
se găsește-n fine-n vână,
Și când soarta, dup-atâtea
tribulații în zadar,
După un ursuz, se-ndură
să-i trimită un veinard,
Pe amicul meu Sihleanu,
pe veselnicul Potan
Noul gheneral dirŹctor...
Ma parol' c'est .patant!
A! dar nu sunt prepuelnic,
nici hapsan mațepestrițe!
Hipersensibilitatea
ramolitei jupânițe
Ce se cheamă-Academia,
n-ași voi s-o iritez
Cercetez fără de-a crede
și crez făr-să cercetez...
Mai la urmă
„frunzuliță
lobodă...” ce-mi pasă mie
De teatru-comedie,
boscărie-academie?
Ce sunt eu, să lupt cu ghiujii?
un gag. ca Galilei,
Să caz jertfă la prigoană
ad majorem gloriam Dei
Ca să strig e pur și muove!?
Nu că nu pot je n'veux pas!
Am copii, nevastă, soacră,
sluji și griji Kai ta lip.;
Sunt micuț și slab, n-am slujbe!
struggle for life, amicul meu!
Numărul stultorum nu voi
să-l mai augmentez și eu;
Să pornesc campanii stranii
cu armure rococo,
Stranii pe cât de bizare
— deci rămân tot statu-quo:
Nu sunt eu nebun, în versuri
lungi de șaisprece silabe
Să contrariez acuma
pasiunea unei babe;
Că-l iubește pe Mitiță
Academia bătrână,
Lasă să-l iubească, dac-a
apucat-o el la mână!
Astfel dar, să nu te superi
că grăbesc a încheia;
E și vreme; vorba lungă
prea mult spațiu văd că-mi ia...
Și-apoi, mi-a fugit și Muza
— perfida și insipida —
Scuză-mi, Gion, acest pripelnic
indigest olla podrida!