Sari la conținut

Epigrame (Caragiale)

Adaugă legături
←
Epigrame
de Ion Luca Caragiale
→
2286EpigrameIon Luca Caragiale


Unui senator
Cănit? Și crezi că ăsta-i chipul
Să-ntinerești în adevăr?...
Ca Venerii să fii discipul
Mai va ceva pe lângă păr!

Unui clubman
La cărți, c-un as ești asasin,
"Cu spada-n luptă, spadasin;
Dar fără spadă, fără as,
Tu singur spune: ce-ai rămas?
(Moftul Român, 24 Iunie 1901)

Doamna cu evantai
Pe canapeaua elegantă
Se-ntinde doamna nonșalantă
Și c-un papyrus se evantă
De atmosfera ambiantă.

Făt-Frumos cu Moț în Frunte
Zi că-i dragoste, și pace !
Te-a vrăjit ? atât ți-a fost :
Din pocit, frumos îți face,
Și deștept din ăl mai prost.
"Convorbiri critice", 1908, 15 decembrie

Polemica în epigrame - cu Dimitrie Teleor - Cazu Cuza

I

[modifică]

Am publicat în numărul trecut o epigramă inedită a popularului Teleor, căruia, precum se știe în cercurile literare de la Berăria Cooperativă, i se zice de către amicii invidioși Țața pentru limba lui prea înțepătoare. Eprigrama țaței era adresată unui burghez parvenit, care cu cât se înalță, cu atât pare poetului mai mic: foarte ingenioasă epigrama țaței! Ce se întâmplă însă, spre marea noastră mirare?

Un confrate din Iași, „Evenimentul”, vine și ne spune că un oarecare domn Cuza, scrisese mai demult, în epigramele sale, una aproape la fel cu a țaței și o citează întreagă:

Iată-le amândouă aceste epigrame:

Teleor Țața

E lucrul natural,
Iubitul meu amic:
Cu cât te înalți mai sus,
Cu atât te văz mai mic.

Domnul Cuza

Te-ai înălțat atât de sus,
Iubitul meu amic;
În cât să nu te miri de-mi pari,
De jos, atât de mic.

Am rămas trăzniți de nedumerire, sdrobiți de rușinea că fuseserăm atât de ignoranți în istoria politică și literară a patriei: să nu știm că răposatul domnu Cuza pe lângă unirea Principatelor, împroprietărirea țăranilor și secularizarea mânăstirilor închinate, mai făcuse și epigrame.
— Nu se poate! am zis; desigur „Evenimentul” a fost indus în eroare. Dar iată că din toate părțile țării ne sosesc telegrame, scrisori și cărți poștale, prin care ni se confirmă aserțiunea ziarului ieșean.

Toată această monstruoasă corespondență este în versuri mai mult sau mai puțin răutăcioase la adresa țaței.

Ca să se înțeleagă mai bine aceste răutăți, trebuie să spunem că țața, vechi impiegat la Ministerul Instrucției Publice, prin bugetul cel nou al acestui departament, a fost favorizat, adică n-a fost suprimat, ci numai retrogradat din șef de masă, copist.

Iată acuma câteva mostre din acele răutăți la adresa țaței:

Precum scânteia licărește De sgândărești o leacă spuza, Orcine-ar sgândări găsește Sub Teleor pe A.C. Cuza

*

E natura: că te-a redus La gradul de copist, Când copiezi așa exact Ferventule Cuzist.

*

Ajunul Paștelui!... redus !! Lui Teleor îi crapă buza !!! Atunci !!! E-ngrozitor de spus !!! Făcu apel la A.C. Cuza !!!!!

Teleor, dragă țățică, Te prinsei, mânca-ți-ai muza, Și nu cu ocaua mică, Ci cu ocaua lui Cuza. Disperați, am alergat la Teleor.
— Ce ne-ai făcut, țațo? Și i-am spus totul. — Țața, cu mult sânge rece, ne-a răspuns că este dinastic și nici n-a fost cuzist, că nici nu vrea să știe că a existat vreodată un domn Cuza.
— Bine, toate astea sunt frumoase, cum le spui D-ta, dar orișicum pentru cititorii noștri, ar trebui să avem o scuză.
— Cine se sCuză se A.C. Cuză! răspunse țața imperturbabil.

Moftul Român nr.2, Duminică 8 Aprilie 1902

II

[modifică]

Cititorii noștri știu ce nenorocire literară ni s-a întâmplat din cauza ignoranței mele în materie de istorie literară: Am primit de bună credință de la amicul meu Teleor, ca a d-sale proprie, originală și inedită o epigramă, pe care d-l Cuza o publicase demult și care s e găsește în toate antologiile didactice.

Dar asta n-a fost destul; se vede în adevăr că o nenorocire nu vine niciodată singură; căci iată că tot amicul meu Teleor s-a supărat de asta. În două numere consecutive ale „Secolului XX” se leagă de mine.

Epigramă'

lui I.L. Caragiale
Și după ce pe la Regie
Fuseși atâta timp mai mare,
Este păcat să-ți zică lumea,
Că n-ai și tu nițică sare —
P-cest „Moft Român” ce-odată
Făcea onoare astei nații,
A început de la o vreme,
Să-l redacteze abonații.

Și a doua zi, alta și mai răutăcioasă:

Tot lui I.L. Caragiale
Ai fost funcționar cinstit
Tu, la Regie, cât îmi pare
Căci văd că nu ai profitat
Nici de tutun și nici de sare.

Cu toată mâhnirea ce simt că amicul meu d. Teleor nu-mi găsește nici un pic de sare, tot am o mângâiere văzându-l cum recunoaște că am fost cinstit și n-am profitat de sare străină.

Ca semn de recunoștință, dar, mă simt dator a-i dedica aceste:

Epigrame

Lui Teleor
Că n-am destulă sare-a mea,
Te rog, amice-a mă s'Cuza;
Dar c-aș fura-o altuia,
Nu cred să poți a m-A-Cuza.
Aceluiași Teleor
Nu zic, Poate că n-am haz,
Dar, te rog, admite-mi scuza,
Scumpe-amice: -n orice caz,
Eu sunt eu, și — nu sunt Cuza.
Caragiale.
Moftul Român, seria II, nr. 3 din 15 Aprilie 1901

III

[modifică]

Cititorii noștri au urmărit, desigur, procesul literar, pe care l-am consemnat în două numere subt acest titlu: Cazu-Cuza.

Se părea că în acest proces domnul Cuza avea toată dreptatea și că amicul Teleor era amenințat să fie osândit de Tribunalul republicii literelor.

Dar iată un avocat nou se prezintă să apere pe amicul Teleor; el face apel la opinia publică și așterne o magistrală pledoarie prin „Evenimentul” din Iași în favoarea amicului nostru.

Iată în rezumat modul ingenios de apărare al acestui eminent avocat.

„Teleor nu poate fi nici acuzat, necum osândit, că ar fi răpit bunul d-lui Cuza. Pentru ce? Pentru cuvântul simplu că acel bun nu era al d-lui Cuza. Poate cineva răpi de la cineva ceea ce acest cineva nu are? Sau dacă acest cineva are acel ceva fără să fie al lui, atunci opinia publică trebuie să osândească mai întâi pe acel cineva care a răpit acel ceva dela altcineva... Prin urmare, să lăsăm deocamdată, onor. Curte, pe Teleor, și să regulăm pe Domnul Cuza”.

Și după această pledoarie de înaltă știință, avocatul produce în fața Onor, Curții, următoarele documente:

Neamțul'

(Fliegende Blaetter, de acum 16)

Manch Kleiner um sich gross zu zeigen Hat versuchi, empor zu steigen Auf ein Geruest. Ach! Wenn er doch wuesst, Dass man in der Hoeh' noch kleiner ist.

urmează epigramele: A.C. Cuza (1886), Teleor (1901).

Și în fine avocatul lui Teleor, ca să dispună și mai bine pe Onor. Curte în favoarea clientului său, ilustrează apărarea cu un truc ingenios...

Așează cele trei epigrame la rând, pe a lui Cuza întâi, apoi pe cea nemțească și la fine pe a lui Teleor, apoi își încheie pledoaria:

„Putem zice, Onor. Curte, punând pe Cuza de o parte și pe Teleor de alta, iar pe neamțul la mijloc, că bietul neamț șeade răstignit ca Domnul Christos între doi — epigramiști români”.

Moftul Român, nr. 4, 1902
Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Epigrame_(Caragiale)&oldid=66906”