Icoanei

Jump to navigation Jump to search
Icoanei
de George Topîrceanu


Împins mereu către păcate
Un suflet trist mi-au dat părinții —
Bolnav de dorul clipei moarte
Și ars de flacăra dorinței.
Dar tu mi-ai luminat de-a pururi
Al nopților convoi tăcut,
Icoană scumpă, — și cu tine
Mi-ai dus norocul în trecut.

La tine-și caută, sfioase,
Un adăpost în clipe grele,
Speranțele mângâietoare
Și toate visurile mele...
Ușoare zboară către tine,
Cum zboară fluturii ușori
Spre floarea tăinuită-n umbră,
Spre cea mai dulce dintre flori...

Tu, cea dintâi, mi-ai dat putere
Să sfarm zăgazurile minții
Când mi-ai sădit în piept ispita,
Fiorul tainic al dorinței.
Și coborând în ochii-mi tulburi
Adânc, privirea ta de sfântă,
Mi-ai dat belșug de viață nouă
Și iubitoare mi-ai zis: cântă!...

Acum sunt singur. Ești departe,
Neprețuita mea comoară...
Dar vii în ceasul mut al serii
Când liniștea din cer coboară,
Și văd cum genele plecate
În tremur necurmat le miști,
Întunecând surâsul gurii
Cu noaptea ochilor tăi triști.

Zadarnic pizma altor inimi
Ne-a despărțit atâta vreme,
Că ochii nu mai vor să plângă
Și gura uită să blesteme:
Simt umbrele ce mă-nconjoară
Că nu m-apasă atât de greu
Când luminezi, icoana scumpă,
Altarul sufletului meu...