De profundis (Topîrceanu)

Jump to navigation Jump to search
De profundis
de George Topîrceanu


I[modifică]

Nu, asta nu pot s-o suport!
Curând, e-un an și jumătate
De când ați declarat că-s mort
În unanimitate.

Toți proștii câți m-au cunoscut
Ziceau: „Mi-era un fel de rudă —
Săracul! Cine-ar fi crezut?...”
Îmi vine să-nviez de ciudă!

Profane mâini mi-au răsfoit,
La Iași, arhiva.
Revistele m-au prohodit,
Amicii mi-au mâncat coliva.

Mă pipăi, stau nedumerit.
Mă trag de păr, simt că mă doare...
Nu, n-am murit!
Vă dau cuvântul de onoare.

Scriu versuri proaste, deci exist!
Mi-e dor, mi-e foarte dor de-o fată.
Trăiesc, de vreme ce sunt trist
Și râd ca altădată.

Dar astăzi, negru și zburlit
De cum m-a prins dușmanul, —
Vă dau de veste c-am sosit
Întreg, și eu, și geamantanul!

II[modifică]

Am fost la început în rai
La Neamț, la mănăstire:
Păduri de cetini, flori de plai,
Singurătate și iubire...

Pe urmă am intrat în iad
La Turtucaia,
Și încă miroseam a brad
Când s-a-nceput bătaia.

Acolo jos, un căpitan
Cu barba rară
M-a pus alături d-un țigan
Să-mi dau viața pentru țară.

Mi se părea că e un basm,
Când gloanțele veneau din vale
Spre mine, cu entuziasm
Și cu intenții criminale.

Mă căutau prin cucuruz
Să mă mănânce, să mă frigă!
Și când cădea câte-un obuz
Cât un ceaun de mămăligă,

Trosnea, cu flacără și fum,
De se cutremura maidanul, —
Încât mă minunez ș-acum
Că nu mi-au spart timpanul!...

De-acuma chiar de m-aș zvârli
Într-o vultoare,
De mine Moartea va fugi
Cu coasa-ntre picioare.

Căci își va zice-n gândul ei:
"Mor toți, — flămândul și sătulul...
Dar ăsta are obicei
Să-mi tragă chiulul!"