Poșta redacției

Jump to navigation Jump to search
Poșta redacției
de George Topîrceanu


Citește-mi oda și repet-o,
Amicul meu necunoscut.
Tu, colaborator in petto,
Primește primul meu salut!

De cum începe să vorbească
Românul nostru e poet.
Nu-i om în țara românească
Să nu fi scris un triolet,
O strofă p-un album de fată
Sau cel puțin un acrostiș
Pe care, tremurând, odată,
L-a dat iubitei pe furiș...

De-aceea fără supărare
Noi îți întindem mâna, frate:
A tale crime literare
Mai dinainte-ți sunt iertate...
De vrei să publici versuri nule,
Vreo nuveletă, un articol, —
Noi am luat măsuri destule
Să te scăpăm de-acest pericol.

Consemnul nostru e teribil:
S-aduci întâi certificat
Precum că ești inamovibil, —
Profesor... popă... magistrat...
Să-ți faci întâi o carieră,
Ori cel puțin o sinecură,
Ceva, un loc în atmosferă...
Și mai apoi literatură.
Credeam și noi odinioară
Și poate astăzi credem încă,
Deși iluziile zboară, —
Că tot ce zboară se mănâncă...
Da, zboară gândurile mele
Și versul meu e-naripat, —
Și-n loc să mănânc eu din ele,
Pe mine ele m-au mâncat!



Dar dacă simți arzând în tine
Al artei foc nepotolit,
Căldura "flăcării divine"
Ce și pe mine m-au pârlit;
De vrei ca vulgul să te-admire
Și orice prost impertinent
C-un zâmbet de compătimire
Să-ți zică: bravo, ai talent!
În existența ta pribeagă
Tot singur, mândru și sărac,
De vrei să lupți cu lumea-ntreagă
Ca Cyrano de Bergerac;
De-s în zadar a mele sfaturi

Pe lângă visul tău, frumos
Ca un castel cu zece caturi
Din care cazi cu capu-n jos;
De vrei să fii trimis în frunte
Când s-o isca un nou război,
Și nenorocul să te-nfrunte
Când te-i întoarce înapoi, —
Necazuri cu nemiluita
În lunga ta captivitate,
Să-ți pierzi amicii și iubita
Ș-un post la Universitate...
Visând, în urmă, o baladă
Cu munți, cu soare, și cu flori,
Să tragi pe Lucifer de coadă
Precum l-ai tras de-atâtea ori;
Și dacă vrei să ai, pe lângă
Acestea, ș-alte mici belele:
De vrei ca gheata să te strângă
Și ca iubita să te-nșele,
Flirtând cu primul nătăfleață
Pe care-l are la-ndemână,
Ș-apoi din nou să-ți cadă-n brațe
De șapte ori pe săptămână;
De vrei ca după astea toate
De-a binele să-nnebunești,
C-o haină verde roasă-n coate
Și cu jambiere muscălești;
Când ți-ai pierdut complet busola
Să faci bucluc după bucluc,
De vrei să intri la Socola,
Să scapi de-atâta balamuc,
Ori să-ți fii victimă și gâde
Tu ție singur deopotrivă...

Și dacă totuși îți surâde
Această neagră perspectivă,
Ia pana, domnul meu, și... scrie!
Eu unul nu pot să te scap.
Dar te previu, ca să se știe,
Că singur ți-ai făcut de cap.