Iubita

Jump to navigation Jump to search
Iubita
de George Topîrceanu


Pe un pat de nouri vineți, adoarme luna plină
Și lacul doarme-n umbră.
În adieri ușoare, când plopii rari suspină,
Tresar și-ascult... Natura, din nevăzute strune,
Înalță către ceruri o lungă rugăciune,
Și porțile tăriei din neguri se desfac
De vezi cum, între maluri cu sălcii plângătoare,
A stelelor popoare
Se oglindesc în lac.
... Și două bolți cu lună acum stau față-n față...

Din umbra de pe maluri iubita-ncet răsare,
Și parcă nici n-atinge pământul pe cărare,
S-apropie de mine... acum îmi cade-n brațe...
Și uit de lumea-ntreagă, sorbind curatu-i suflet
În calda, nesfârșita, sublima sărutare!...

Iar luna se deșteaptă, din nori ridică fruntea
Și lung spre noi privește, — dar norii o cuprind
În brațe moi de ceață, și ea, copila nopții,
Adoarme iar, zâmbind...
Atunci o umbră dulce se lasă peste fire...

Un cântec, o poveste duioasă-ncepe vântul,
De-o zână cu ochi limpezi și mijlocul subțire...
Tu, lună albă, spune-mi, de când privești pământul,
Ai mai văzut vrodată atâta fericire?