Înserarea (Fragment dintr-un poem)

Jump to navigation Jump to search
Înserarea (Fragment dintr-un poem)
de George Topîrceanu


După culmi de piatră sură când își pleacă-ncet mărirea,
Soarele sărută codrii unde doarme mânăstirea.
Între brazi feriți de vânturi, lângă zid de stâncă drept,
A durat-o-n vremuri grele domn viteaz și înțelept.

Sus, la turla care-apasă boltă grea de cărămidă,
Pe o lespede umbrită în privazul de firidă,
Slova veche, ocrotită de al vremii sfânt Visternic,
Spune leatul și domnia voievodului cucernic.

Umbra lui veghează parcă din bătrânele chilii
Prin despicătura neagră a ferestrelor pustii...

Dar acum încremenită poarta schitului rămâne,
Când coboară seara, nimeni n-o mai mișcă din țâțâne.
Vremea-i macină cu-ncetul putregaiul sub zăbrele,
Pe veriga ruginită nu mai cad lacăte grele, —
Ci prielnic duhul păcii stăpânește-aici de veacuri...

Iar pe stâlpi cu zugrăveală, din înaltele cerdacuri,
Ca un semn de biruință râde veselă-n culori
Minunata strălucire a belșugului de flori.

Și-n amurgul serii calde munții Coziei s-arată
Cum își zugrăvesc pe ceruri muchea neagră și crestată, —
Tot mai roșii scad în zare luminoasele văpăi,
Vălul nopții se coboară tot mai negru peste văi...