Pruncul

Jump to navigation Jump to search
Pruncul
de George Topîrceanu


Un văl de ceață albă și subțire,
Ca un lințoliu străveziu de mort,
Înconjura biserica bătrână.

Și-n dimineața zilei de aprile
Simțeai plutind în aer, pretundindeni,
Fiori, adânci fiori de fericire, —
Prinosul larg al firii, când pământul
În mii de forme dăruie luminii
Belșugul lui puternic de viață...
Pluteau spre cer miresme-ngemănate
Căci liliacul tânăr înflorise
Și crengi plecate ascundeau în umbră
Mănunchiuri de sfioase viorele.

Și-n dimineața zilei de aprile
Vedeai cum stă încremenită gloată
De muncitori și de femei tăcute
Pe treptele amvonului pustiu.
Iar colo, jos, pe-o lespede de piatră,
În fața lor sta pruncul părăsit.

Un pumn de țărnă, o scânteie ruptă
Din flacăra eternă a vieții...
Și trupul cald topise bruma nopții
Ce se-nchega în picături curate
Ca niște lacrimi reci de muceniță
Sclipind pe fața lespezilor aspre.
Părea că piatra neclintită plânge!...

Cum se strângea, înfiorat de frig,
Plăpândul trup ursit de-acum durerii,
Și fața-i mică s-o cuprinzi în palmă,
Cum întindea gurița după hrană,
Cu buzele-i atât de diafane
Ca două foi subțiri de trandafir!

Cum, printre voi, nu-i nimeni, — nici o mamă
Să-și smulgă-acum veșmântul de la sân?...
O, ascultați micuțul glas cum plânge.
Cum cere pruncul partea lui de soare!
Dar unde ești, să-l vezi acum, pierduto,
Femeie, tu, de trei ori blestemată!...

Te-o blestema bastardul fără nume,
Nevinovatul osândit să moară
Când nimănuia n-a cerut viață, —
Și când întâiul vânt de patimi grele,
Din lumea rea, porni-va să-l doboare,
Te-o blestema copilul trist și palid
Că n-are cui șopti, cu lacrimi: "mamă!"

Te-i blestema tu singură odată,
Ducând povara vechiului păcat,
Zadarnic vei întinde după sprijin
Tremurătoare brațe istovite, —
Și pânza neagră-a gândurilor tale
Cerni-va golul nopților târzii,
Că nu-i avea nici trista mângâiere
Să gemi plângând: "aveam flăcău acum!..."

De ce nu vii să ți-l ridici în brațe?...
Cu mânile de muncă sângerate,
Să curmi țărâna și să-i cauți hrană,
Râzând să lupți, — să plângi învingătoare,
Să-nfrunți apoi disprețul tuturora,
Nevrednicul dispreț al celor slabi, —
Și mândră, cu privirile senine,
Punând un braț pe umăru-i puternic,
Tu să-l arăți atuncea lumii-ntregi:
"Copilul meu, — al meu ș-al nimănui!..."



Dar iată, — gloata-ncet se risipește...
Posomorât, în vinete veșminte
Un om s-apleacă și ridică pruncul, —
Apoi cu pașii rari și grei se duce...

Iar soarele, însângerând altarul,
Se ridică din ceața dimineții
Și razele, sclipind tremurătoare,
Cădeau pe fața zidurilor aspre,
În dimineața zilei de aprile,
Cădeau ca pe-o ruină...