Către chipul din oglindă

Jump to navigation Jump to search
Către chipul din oglindă
de George Topîrceanu


Cum stai în ramă și te uiți
Atât de trist la mine,
Mă-ntreabă ochii tăi mirați:
— "Mă mai cunoști, străine?"

— "Urâtule, nu te cunosc!
Prea palid ești la față
Și prea bolnavi ard ochii tăi, —
Privirea lor mă-ngheață...

Că te știam copil nebun,
Crescut în vânt și soare, —
Obrazul rumen, ochii vii
Și gura zâmbitoare.

Natura toată se-nchina,
Ascultătoare ție:
Aveai palat un crâng întreg
Și-o luncă-mpărăție!

De-acolo, într-o zi, te-au dus
Între străini, departe,
Să uzi cu lacrimi de copil
O urâcioasă carte.

Dar anii lungi, ducând cu ei
Pustiu-nvățăturii,
N-au stins văpaia ochilor,
Nici zâmbetele gurii.

Știai să cânți și să iubești,
Pornit pe râs și glume...
Dar tot avântul tău pieri
Când ai intrat în lume.

Așa pesemne-ai fost ursit
Să suferi prea devreme.
Și gura ta, nici chiar acum,
Nu știe să blesteme!

................

Ușor păstrează urmele
De pași adânci nisipul.
Ci sufletul meu nu-i așa
Cum mi-l arată chipul:

Veninul suferințelor
În piept să mi se strângă, —
Eu vreau să râd!... Dar ochii tăi
Au început să plângă."