Păcatul (Topîrceanu)

Jump to navigation Jump to search
Păcatul
de George Topîrceanu


I
Trist vâjâie vântul și crengile-ndoaie,
În negură cântă al codrilor glas
Și calul străbate, prin pânze de ploaie,
Drum fără lumină și fără popas...
Un fulger deasupra tresare o clipă,
Se văd nouri vineți pe cerul cernit,
Și pasărea nopții sălbatică țipă
De spaimă, cu glasul prelung, ascuțit.
Și țipătul jalnic răsună departe,
Ecou-l repetă cu sute de guri. —
Adânc răspândește o spaimă de moarte
Plutind peste-ntinderi de negre păduri...
Noaptea-i oarbă, vântul bate,
Ploaia pică-n picuri reci,
Fulgerele depărtate
Dau lumină pe poteci.
La apus, din vreme-n vreme,
Tunetul departe geme, —
Du-te, du-te, nu te teme!
Noaptea-i neagră, — las’să fie,
Că-ți arată drumul greu
Doi ochi negri — și te-mbie
Să te duci spre ei, mereu.
Pentru ochii de cărbune,
Iadu-n cale de s-ar pune,
Spaima lui nu te-o răpune.
Și de ploaie nu te plânge,
Brațe albe când te-or strânge,
Simți în vine foc, nu sânge!

II
Vuind prelung se-ntinde a clopotelor jale
În pacea nopții negre. La vechea mănăstire,
Chiliile — bătrâne zidiri medievale —
În sunetul de clopot tresar din amorțire.
Din liniștea chiliei, prin ferestruici boltite,
Străbate-n întuneric o palidă lumină,
Tăiată-n dungi de groase zăbrele ruginite,
Și liliacul nopții, cu aripa lui fină,
O spintecă în zborul cotit, — apoi dispare
țipând în întuneric. Răsar de prin chilii
Călugărițe — negre fantome solitare —
Cu haine lungi, cernite, purtând în mâini făclii.
Biserica înaltă începe să răsune,
Curg note tânguioase în liniștea adâncă,
Și lin plutind în noapte cântări de rugăciune
Se-ntorc și se repetă, lovite-n zid de stâncă.

III
.......................
— Epifànio, când toaca te deșteaptă la utrenii
Și când maicile vin toate să se roage la altar,
Pentru ce stai în iatacul încărcat de mirodenii,
Urmărind, prin întuneric, voluptoasele vedenii
Care rând pe rând dispar?
În tăcerea din odaie, ale gândurilor șoapte
Îți răsună-ncet în suflet, ca un cântec adormit,
Din trecutul tău crâmpeie de icoane și de fapte
Ca prin vis le desfășoară a uitării neagră noapte,
Parcă altul le-a trăit...
A ascuns în tine Domnul un tezaur de virtute,
Dar ți-a dat ochi plini de visuri, negri, mari, cu gene lungi,
ți-a sădit în sânge sâmbur de dorinți necunoscute,
O, credința ta e mare, dar cu-atâtea nopți pierdute,
Maică, unde vrei s-ajungi?
Trupul tău plin de viață n-a știut ce e iubirea,
Gura ta nesărutată numai sfinți a sărutat,
Tu ești moartă pentru lume, — dar așa ți-a fost menirea,
Lasă gândurile triste, — maică, maică, ia psaltirea
Și fă-ți cruce de păcat!
....................
Arde candela pe masă, cu o palidă lumină,
Și bolnavele ei raze întunericu-l pătrund.
Neclintită ca de piatră, Epifània se-nchină
La icoanele-nnegrite, care stau în umbra fină,
Pe peretele din fund...
— Vezi-mi inima-ntristată,
Maică preacurată,
Și de sus mi-o luminează
Cu cerească rază!
Că un demon, plin de ură,
Liniștea mi-o fură,
Demon rău, trimis de Domnul,
Să-mi alunge somnul.
Dă-mi credință neclintită,
Pavăză-n ispită,
Și când dorul mă frământă,
Dă-mi puteri de sfântă!
Că-mi închin durerea ție
Pentru vecinicie,
Și viața mea ți-o-nchin
Pe pământ. Amin.
Liniștea nețărmurită iarăși sufletul i-apasă,
Ce pustiu și ce tăcere! Din bogatul ei pervaz,
Maica pururea Fecioară o privește blând miloasă,
Cum stă albă, nemișcată, cu un cot lipit de masă
Și cu palma sub obraz.
Pe aceleași căi natura, oarbă-n veci, pe toți ne mână,
Fără voie, tuturora ne dă mărul lui Adam.
În zadar încearcă omul cu neputincioasă mână
Să-i supuie mersul tainic; ea ni-e mamă și stăpână...
— Maică, cine bate-n geam?
......................

IV
Prin trupul ei străbate un lung fior de gheață:
E el — și-ar vrea să creadă, ca alte dăți, că nu e...
Un val aprins de sânge îi năvălește-n față
Întunecându-i mintea. Ea sare și-i descuie.
Iar el s-arată-n ușă ca-ntr-un pervaz de scânduri,
Și-un clește de foc parcă i-a strâns inima ei.
Din noaptea minții sale, din vălmășag de gânduri,
Un glas adânc îi strigă: „E încă timp de vrei!”
Dar buzele lor arse de flacăra dorinții
S-apropie în tremur și lung se împreună.
Uitându-și mănăstirea, și cerul, și toți sfinții,
Ea l-a cuprins în brațe cu-o patimă nebună.

V
Noapte-adâncă și furtună,
Tunetul deasupra tună
Tot mai tare: o ghiulea
Care zguduie natura,
Aruncată-n cer de-a dura
Peste-a norilor podea.
Ca sclipirile de spadă
Fulgerele-ncep să cadă
Luminând de zeci de ori,
Jos: puternica armată
De pădure, zbuciumată,
Sus: grămezile de nori...
Iar pe drum, un cal ca vântul
Bate-n goana lui pământul.
Printre arborii uimiți.
Zboară orb, ducând pe spate
Două-umbre-mbrățișate,
Doi amanți nelegiuiți...

VI
Zori de ziuă. Norii fug în goană mare,
Un ocean de gheață rece și senin
Pare ceru-n urmă. Vântul bate tare,
Când din ramuri ude, tremurând apare
Discul lunii plin.
Aurora clară și trandafirie
Răsăritu-n flăcări l-a aprins acum,
Pe când, părăsite, reci pentru vecie,
Două trupuri albe zac într-o pustie
Margine de drum.
Și cântând se luptă răzvrătit-armată,
Luptători de veacuri arborii giganți,
Numai luna rece — palid chip de fată —
Dintr-un vârf de paltin se uită mirată
La cei doi amanți...