Neron

Privire-adâncă. Searbăd. Ca cioc de vultur, nasul;
Sprâncene arcuite şi trase cu compasul;
O frunte largă; buze ca veşteji trandafiri;
Pe ochi perdea de gene din pleoapele subţiri
Ce lasă să străbată cum stau întredeschise
O lume de concepţii ş-o lume de abise.

De lebădă-i e gâtul; de marmură-al său piept,
Aci, de pe-o terasă, îl vezi semeţ şi drept
Privind albastrul Tibru, panglică lucitoare,
Pierdut cu mintea-n visuri, scăldat cu fruntea-n soare;
Aci, molatec, leneş, apleacă, feminin,
Grumazul său de fildeş pe toga sa de in.

Neron!... Palatul, noaptea, răsună de orgie
Precum răsună, ziua, oraşul de urgie...
Banchete, flori, Falerno şi cântece de-amor
Ciocnindu-se, adesea, cu ţipete ce mor,
Pornesc, peste tot locul, un haos fără nume --
Dar haosu-nsemnează o epocă, ş-o lume.
    Neron!...
     E Roma-n flăcări, în lacrimi şi-n măcel,

Căci Cezarul o ştie mai rea şi decât el;
E vinu-n cupe de-aur şi sângele pe scară;
Desfrâu de vin-năuntru, desfrâu de sânge-afară...
Dar astfel precum este: bizar şi criminal,
Neron e încercarea de-a fi original.