Noaptea neagră

Cu norii ce afar' s-adună
Acoperind şi cer şi lună,
De la fereastra mea, sub coaste,
Călări pe beznă, ca prin basme,
Zăresc un şir grozav de iasme
Ce sunt a iadurilor oaste.

Hop! Hop! Se duc mereu la vale,
Şi parcă m-ar privi cu jale,
Şi parc-ar râde câteodată...
Căci spăimântoasele lor rânduri
Sunt ghiana ce o port în gânduri,
Sunt mintea mea întunecată.

Cocoşul ce-nspre ziuă cântă
Cu glasul lui nu le spăimântă...
Hip! Hip! — curg iezmele întruna,
Şi dacă las perdeaua iute,
Atunci, odaia, pe-ntrecute,
Mi-o umplu, una câte una.

Ha! Ha! — Şi grabnic mă-nconjoară
Râzând de-un râs ce mă doboară,
Iar în mijlocul lor, îndată,
Pe când mai mare e vârtejul,
Uscându-mi gura şi gâtlejul,
Mă pun, şi trag o horă lată.