Avânt
De la Wikisource
| Avânt de Alexandru Macedonski |
Precum în largul mării corabia s-opreşte
Când vântul nu mai suflă şi pânza pe catart
Atârnă nenstrunată sub luna ce-i zâmbeşte
Cu razele ce-asupră-i zadarnic se împart;
Precum vioara tace când coarda se destinde
Ş-abia auzi în suflet cântând ca printr-un vis
Răsunete suave, voioase sau murinde,
Ce trec prin amintire c-un farmec nedescris;
Aşa-n restriştea vieţii, poetul, şi el tace,
Cu inima rănită în pieptul sângerat,
Nimica nu-l mai mişcă, nimica nu-i mai place
Şi-l află-orice simţire cu sufletu-ngheţat.
Ca el e şi matrozul corabiei oprite...
Avântul şi-l legase de-al vasului înot,
Iar apa oglindeşte priviri nensufleţite,
Şi mută se întinde oglindă pestetot.
Sunt triste, oh! sunt triste momentele acele,
Căci inima rănită a bietului poet
Adoarme ca şi marea sub cerul plin de stele
Şi nu mai cântă-ntr-însul speranţă, nici regret.
Precum însă deodată la-ntâia adiere
Corabia tresare pe-al undei sân amar
Şi pânzele se umflă ş-o-mpinge cu putere,
Jucând-o în buiestru ca falnic armăsar;
Tot astfel inspirarea deodată se ridică,
Şi aripi nevăzute îl schimbă-n semizeu,
Se-ntinde pe hârtie a versului panglică,
Iar sufletul în urmă îşi lasă corpul greu.
Lirismul şi satira se joacă pe-a lui frunte
Ca fulgere desprinse din foc dumnezeiesc,
Nou Moise, el se urcă atunci pe vârf de munte
Şi alte legi sădeşte în sufletu-omenesc.
Deşi în urmă-i urlă a urei aiurare,
Zâmbind, când să-l sfâşie cei răi se învrăjbesc,
Aşa de sus ţinteşte ş-atâta e de mare,
Încât cuprinde totul: ceresc şi pământesc!
El vede armonia din lumile eterne,
Pricepe nesfârşitul ş-al totului mister;
Materia în faţă-i se fierbe şi se cerne,
Urmează în adâncuri cometele ce pier;
Ştiinţa grăniţată o calcă în picioare...
Atomele iau viaţă, le simte cum trăiesc...
Le-aude bucuria sau lunga lor plânsoare
În vecinica mişcare pe care-o-ndeplinesc;
Coboară printre oameni şi ştie să mângâie,
Şi cântecu-i se varsă ca râuri de isop,
El curăţă şi spală de-a patimilor râie...
Insultele nu-l pleacă, să râure potop;
Căieşte pe poporul ce merge la pieire,
Tiranu-ncremeneşte sub biciul lui de foc,
Dar vai! el care merge de-a drept la nemurire,
Adesea n-are-n viaţă nici pâine, nici noroc.
Valţul rozelor - Excelsior - Stepa - Cu morţii - Vis de mai - Psalmi moderni - Noaptea de noiembrie - Sub stele - Acşam dovalar - În răstrişte - Plecare - La bestii - Naiada - Apolog - Noaptea de mai - Castele-n Spania - Orchestrare - Noaptea de martie - Zori roze (Imitaţie) - Prietenie apusă - Vaporul morţii - Primăvara - Bucolica undă - Pe balta clară - Noaptea de februarie - Niponul - În noapte - Libelule - În atelier - Hora - Noaptea de ianuarie - Homo sum - Fântâna - Moise - Bătrâna stâncă - Epigraf - Ospăţul lui Pentaur - Neron - Zi de iarnă - Avânt - Vânt de toamnă - Tu ce eşti a naşte - Se duce... - Stuful de liliac - În arcane de pădure - Pădurea - Între frunze - Epigraf - Faunul - Noaptea neagră - Când aripi... - Ură - Noaptea de iulie - Răsmeliţa morţilor - Noaptea albă - Visul fatal - Cântecul şi poetul - Către viitorime - Gândului