Han-tătar

— "Unde-i tînăra domniţă,
Floare de cereşti visări,
Să mă-mbete din guriţă
Cu drăguţe sărutări?
Cine poate cu tărie
Pentru dînsa a lupta,
Către mine-acuma vie
Lancea lui a sfărîma !"
Astfel leapădă cuvîntul
Han-tătarul îngîmfat,
Şi pe cal fugar ca vîntul
Intră-n curte la palat.
Domnul geme de durere,
Căci de cînd a-mbătrînit
A pierdut a lui vedere,
Şi-astfel toţi l-au părăsit !
Pe un cal cu coamă plină
Iată vine-un cavaler:
Faţa-i arde de lumină,
Ochii-i seamăn rupţi din cer.
Ei se lupt cu agerime.
Valură fugarii lor
Şi se muşcă cu cruzime.
Lăncile, în ţăndări zbor.
Spadele lucesc la soare:
Se-nvîrtesc necontenit,
Se lovesc fulgerătoare.
Dar o spadă a roşit.
Cavalerul cel mai june
Se doboară dupe cal;
Păru-i galben se depune
Cum sub soare luce-un val.
Este tînăra domniţă.
Ochii dulci se-nchid de dor;
Iar pe mica sa guriţă
Rozele cu vorba mor.