Maria Putoianca

Maria cade roabă. E dusă la Divan.
Acolo se prezintă superbului sultan.
E jună şi frumoasă sub ostăşeşti veştminte!
Frumoasele-amazoane, ea mândru ne aminte.
E-naltă şi subţire, ca bradul copilaş;
Pe albu-i sân, păr negru se varsă drăgălaş.
Cum plană întristarea pe cugete senine!
Iar gura-i e o roză cu sânge şi cu vine.
— ,,De ce-ai luat veştminte şi arme de bărbăt
Ca să te lupţi cu turcii? sultanul a-ntrebat.
Urmat-ai tu în luptă vreun ostaş ce-ţi place?"
Şi a Mariei faţă mai rumenă se face.
— ,,Nu am urmat pe nimeni, şi, dacă arme port,
Voi să-mi răzbun prin sânge părintele meu mort."
— ,,Mulţi turci ucis-ai oare? Eu pot a-ţi da iertare
De n-ai ucis nici unul!" La astă întrebare,
Maria îi răspunde: — Îti jur pe Dumnezeu,
Ucis-am numai nouă, şi mult îmi pare rău!
Îmi trebuia o mie ca să răzbun un tată
A cărui scurtă viaţă fu de virtuţi bogată."
Sultanul cu mirare pe fată auzi
— ,,Fii liberă, trăieşte! Eşti demnă a trăi!"