Dragomir sau Cetatea lui Radu Negru

Dragomir sau Cetatea lui Radu Negru
de Dimitrie Bolintineanu

Pe un pisc sălbatic și vijălios,
Unde urlă-n poale Argeșul spumos,
Este o cetate. Armia maghiară
Va să o supuie printr-o luptă rară.
Acolo românii s-apără cît pot.
Dragomir comandă oastea lui Laiot.
Dup-o zi de luptă se așează mese
Cu plăcute vinuri și bucate-alese.
La aceste mese toți românii vin,
Varsă vin în cupe și voioși închin.
Soarele în aburi îmblă să se culce.
Grijile, învinse, las banchetul dulce;
Orele se scură împletite-n flori.
Și ostașii uită că sunt muritori.
Dragomir vorbește către adunare:
— "Iată, frați de arme, ultima mîncare !
Nu mai sunt merinde, tot s-a mîntuit;
Ce-a rămas, de rîpă eu am azvîrlit.
Starea noastră tristă cere mîntuință,
Ori prin moartea noastră sau prin biruință.
Moartea nu spăimîntă decît pe mîrșavi:
Moartea-i logodită cu acei mai bravi.
Cela ce nu moare pentru-al țării bine,
N-are drept la viață, este mort de sine !
Să ieșim cu arme din cetate-afară,
Să murim cu fală pentru sfînta țară !"
Zice și ostașii strigă și închin.
Ale lunei raze îi sărută lin.
Dragomir coboară cu oștile sale.
Spulberă maghiarii tăbărîți pe vale.