Zugravul și portretul
La un zugrav foarte vestit mergînd din întîmplare,
Portretul meu îi comandai; întîi însă-ntrebare
Artistului îi adresai, de poate să mi-l facă
Așa cum orcui l-o vedea portretul meu să placă;
Căci am un mare interese, voi ca-n streinătate,
Ș-anume-n Franța mai ales, la ochi să poci eu bate,
Fiind acum de măritat o fată foarte rară,
Ș-ai ei epitropi căutînd un bărbat în astă țară.
„Prea lesne — îmi răspunse el — nu e întîiași dată
Cînd pe urîți făcînd frumoși luai o bună plată:
Ești negru, te voi face alb; ești slab, te îngraș bine,
Numai vezi de portret departe a te ține.“
Vorbind așa, mă zugrăvi, și daca al meu nume
Jos la portret n-ar figura, nici un creștin pe lume
N-ar putea crede că sînt eu, atît sînt de schimbate
Trăsurele-mi, ochi, gură, nas, și înfrumușețate.
Ai noștri rîd cîți mă cunosc, dar prea puțin îmi pasă,
De voi putea să dobîndesc pe nobila mireasă,
Și daca vreun venetic, ieșit din țări streine,
Sau vrun romîn mai îndrăzneț n-o izbuti mai bine.
Redactori care lăudați
Pe unii dintre candidați,
Ce proștilor le dați virtuți,
Și elocuență celor muți,
Ce pe răi faceți virtuoși
Și patrioți pe ticăloși,
Crez că nu rău vă potriviți cu omul ce m-a zugrăvit,
Sau cu vestitul Carcalechi, redactor care a trăit,
Al cărui jurnal fabulos
Era destul de mincinos,
Dar care cel puțin spunea
Acelor care nu-l credea
Că adevăru-adevărat
Este prea lesne de aflat;
Că n-au decît să ia pe dos
Cîte a scris el de prisos,
Ș-atunci pot fi încredințați
Că n-au să fie înșelați.
(„Romînul“, 30 martie 1861)