Uleul și găinile

Uleul și găinile
de Grigore Alexandrescu

Ion prinse un uleu și, ducîndu-l acasă,
        Îl legă cu o sfoară,
        Lîngă coteț afară.
De o vecinătate așa primejdioasă,
Găini, cocoși și gîște întîi se îngroziră,
Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obicinuiră.
Începură să vie cît colea să-l privească,
        Încă și să-i vorbească.
Uleul cu blîndețe le priimi pe toate;
Le spuse că se crede din suflet norocit
Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit,
Dar îi pare rău foarte căci el însuși nu poate
        La dumnealor să vie,
Vizita să le-ntoarcă dup-a sa datorie.
Mai adăogă însă că daca dumnealor
        Îi vor da ajutor
        Ca să poată scăpa,
        El le făgăduiește
— Și Dumnezeu cunoaște cum vorba și-o păzește —
Că la orice primejdii va ști a le-ajuta:
Încă din înălțime, el le va da de știre,
Cînd asupră-le vulpea va face năvălire.
        Astă făgăduială
        Nu mai lăsă-ndoială;
Și găinele proaste, ce dorea să găsească
Pe cineva destoinic să va să le păzească,
S-apucară de lucru: azi, mîine, se-ncercară,
Și cu ciocuri, cu unghii, abia îl deslegară.
Uleu-și luă zborul. Dar se întoarse-ndată,
Și răpi o găină, pe urmă două, trei,
        Pe urmă cîte vrei.
„Ce pază este asta? strigă una cu jale,
        Vorba măriii-tale
        Era să ne păzești,
        Iar nu să ne jertfești.“
— „O! eu știu foarte bine cuvîntul ce v-am dat,
        Și ce fel m-am jurat.
Dar cînd mă juram asfel, eram legat, supus,
Acum însă sînt slobod și vă vorbesc de sus.“

Eu d-aș fi fost găină nu l-aș fi slobozit:
Dumnealor au făcut-o și văz că s-au căit.
        Uleii sînt cinstiți,
        Cînd sînt nenorociți.

(Ed. 1842)