Ursul și lupul

Jump to navigation Jump to search
Ursul și lupul
de Grigore Alexandrescu


<poem>   Împărăția dobitocească, Ca și a noastră cea omenească, Statornicie vecinică n-are: Toate supuse sînt la schimbare!

   Din mînă-n mînă sceptrul se plimbă. Cel de ieri mare astăzi e mic; Leu pe urs bate, urs pe leu schimbă, Dintr-o întîmplare prea de nimic.

   De curînd ursu pe leu schimbase, Și pe domnescul tron înălțat, Cîrma în labe tare-o luase, Și cu verzi tufe sta-ncoronat.

   Dator eu însă sînt a vă spune Că ursu-acela, măcar că urs, Dar simtimente avea preabune: D-al obștei bine era pătruns.

   Fiarele toate-ndată ce-aflară Că le-a dat cerul un stăpîn nuou, Să se închine lui alergară, Una c-o vacă, alta c-un bou.

   Lupul în urmă spre tron se duce, Și după vechiul bun obicei Măriii-sale plocon îi duce, Și înainte-i pune doi miei.

   Într-o frumoasă precuvîntare, Îi dovedește c-ar fi avînd Niște hrisoave arătătoare Ce-au făcut urșii, zău nu știu cînd.

   C-aste hrisoave, pe piei de oaie Scrise cu apă, spun lămurit Cum au mers urșii la o bătaie, Și cîte mure ei au jertfit.

   Cu plecăciune apoi i-arată Cum că din suflet s-a bucurat De întîmplarea cea minunată, De-ncoronare cînd a aflat,

   Cum că dorește supus să-i fie, Că totdauna el l-a iubit, Că pentru dînsul vieți o mie Să le jertfească e mulțumit.

   Asfel de vorbe se zic în lume, Însă drept formă se socotesc; Căci fieșcine le ia de glume, Care se uită cît se vorbesc.

   Dar ursul crede, se amăgește, În slujbe pune neamul lupesc: Cum că prieteni are, gîndește, Care persoana lui o slăvesc.

   După o vreme leul se scoală, Tocmai cînd urșii mort îl credea, După o mare și lungă boală, Vine să-și ceară tronul ce-avea.

   Locuitorii se îngroziră; Veste se duse pîn’ la palat; Lupii îndată la lei fugiră; P-al lor prieten toți l-au lăsat.

   Taurii numai, ce niciodată A-i fi prieteni nu s-au jurat, Peste cinci sute veniră-ndată, Pe crai și țară ei au scăpat.

   Prea cu lesnire omul se-nșală! Dar foarte mare face greșală Cine la vorbe dă crezămînt. Faptele numai ne dovedește Fieștecine cît prețuiește, D-avem prieteni și care sînt. <poem>

(Ed. 1838)