Dreptatea leului

Jump to navigation Jump to search
Dreptatea leului
de Grigore Alexandrescu


   Leul, de multă vreme, rîdicase oștire,
Să se bată cu riga ce se numea Pardos;
Căci era între dînșii o veche prigonire,
Și gîlcevire mare, pentru un mic folos.
        Vrea, adică, să știe
        Cui mai mult se cuvine
        Să ție pentru sine
        Un petec de cîmpie
Și un colț de pădure, de tot nensemnător,
Ce despărțea ținutul și staturile lor
Acum sînge mult curse, și multe luni trecură,
        Făr-a se putea ști
        Cine va birui.
        Elefantul năsos,
        Și bivolul pieptos,
        Cu lupul coadă-lungă
        Multe izbînzi făcură.
Fieșcare tulpină era plină de sînge.
Ici se vedea un taur jumătate mîncat;
Lîngă el un tovarăș ce zbiară și îl plînge;
Colo, un porc sălbatec fără două picioare;
Și mai la vale, vulpea se tăvălește, moare,
Oftînd după curcanii ce încă i-au scăpat!
Iar mai vrednic de jale era viteazul urs,
De două coarne groase în inimă pătruns.
Leul, văzînd că lupta nu se mai isprăvește,
Trimise la maimuță, vestită vrăjitoare,
Ce spun că știa multe, și că proorocea
Întîmplările toate, după ce se trecea;
Trimise, zic, la dînsa să-i facă întrebare,
Cum poate să ajungă sfîrșitul ce dorește.
Ea se puse pe gînduri, tuși, apoi răspunse,
Rozînd cu mulțumire darurile aduse:
„Ca să poată-mpăratu lesne să biruiască,
        Trebuie să jertfească
Pe acel ce în oaste e decît toți mai tare,
Mai vestit în războaie, mai vrednic și mai mare.“
Auzind astea leul strînse a sa oștire:
„Lighioanelor! zise, viu să vă dau de știre
Că astăzi din noi unul trebuie să murim:
Așa va proorocul. Rămîne-acum să știm
        Cine este mai tare.
Cît pentru mine unul, cum vreți… dar mi se pare
Că nu prea sînt puternic, căci pătimesc de tuse.“
Vulpea era aproape: „Ce-are a face! răspunse,
        Înălțimea ta ești
        Oricît de slab poftești.“
        — „Dar și puterea noastră
        E îndestul de proastă“,
Strigară tigrii, urșii, și cu un cuvînt toate
Lighioanele-acelea ce erau mai colțate.
„Nu rămîne-ndoială“, le răspunse-mpăratul.
Iepurile, sărmanu — crez că-l trăgea păcatul,
        Sau păcate mai multe
        De moșii lui făcute —
Veni să-și dea părerea. Dar toți, cît îl zăriră,
        Asupră-i năvăliră.
„Ia vedeți-l! strigară. Cu bună-ncredințare
        El este cel mai tare!
S-ascundea urecheatul, și nu-i plăcea să moară
Ca să ne facă nouă biruința ușoară!
Pe el, copii! Luați-l: el are să-mplinească
Ce ne-a zis proorocul din porunca cerească!“
        Cîinii atunci săriră
        Și-n grab ți-l jupuiră.
Se află vreo țară, unde l-așa-ntîmplare
Să se jertfească leul? Nici una, mi se pare.
Nu știu cum se urmează, nu pricep cum se poate,
Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate.

(Ed. 1842)