Elefantul

Jump to navigation Jump to search
Elefantul
de Grigore Alexandrescu


   În vremea de demult, dobitoacele toate,
De împăratul Leu sătule, dezgustate,
        Își aleseră lor
        Un alt stăpînitor,
Pe domnul Elefant, cu nasul învîrtit,
Puternic îndestul, dar însă necioplit,
Și de cap tare, gros, cît vreți să socotiți.
Însă ca să puteți să vi-l închipuiți,
           Mă grăbesc să vă spui
           O judecată-a lui.
           Noul stăpînitor,
           Cît s-a orînduit,
           Puse-n slujbă pe boi,
           Iar lupu mîncător
           Se făcu favorit
           Și ministru la oi.
           Vă las să judecați,
           Cîți miei fură mîncați,
           Și cîte oi slutite
           De fiarele cumplite!
           În zadar fac strigare
           Oile-mpovărate,
           Chip nu e de scăpare,
           Și plîngeri necurmate
           Ce vin de pe la turme
           Răul nu pot să-l curme.
           Lupul dar își urmează
           A sa nelegiuire,
           Căci de ce se lucrează
           Craiul n-are de știre;
           Ba cîte lupul spune
           Le ia toate de bune.
           A! cînd o să ne vie
           O zi de bucurie,
           Zi foarte așteptată
           Și scumpă în nevoi,
           Ca să vedem odată
           Pe lupi mîncați de oi?
           „O! asta nu se poate“,
           Zic unii-alți în lume.
           Domnii mei, se pot toate,
           Deși le spui drept glume.
           Apoi, știți dumneavoastră
           Că oaia este proastă,
           Și că nădejduiește
           Aceea ce dorește.
           Eu cu încredințare
           Am auzit odată,
           La o turmă cam mare,
           O vorb-așa ciudată.
           Dar cum poci ști ce spune
           Oile între ele?
           Pentru astă minune
           Am cuvintele mele.

Acum, să venim iar la vorba începută:
Văzînd bietele oi că toate o să piară,
După lungi chibzuiri s-aleseră o sută
Și merseră la crai izbăvire să ceară.
Craiul sta ocolit d-o număroasă curte:
Cerbii cu coarne lungi, urșii cu coade scurte
Alcătuia un ștab vrednic a fi privit.
Un berbece-nvățat, ce știa să citească,
Se-nfățișă smerit și-ncepu să vorbească:
„Ne rugăm să ne-ascultați, craiule strălucit!
Și să întorci spre noi mila măriei-tale.
Starea-n care ne-aflăm e vrednică de jale,
Pentru că domnu lup, ministru ce ne-ai dat,
În loc a ne păzi, de tot ne-a-mpuținat.“

        Domnul lup, întrebat,
        Răspunse cu glas mare:
        „Stăpîne luminat!
        Nici un cuvînt nu are:
        Cînd le-am năpăstuit?
        Cînd am scos biruri grele?
        Eu iau obicinuit
        De oaie cîte-o piele.
        Dar prostimea ciudată
        Așa e învățată,
        Și făr-a ști ce cere
        Va nencetat să zbiere.“

Mărețul elefant, după ce se gîndește,
Dă de trei ori din cap și lupului vorbește:
   „Ascultă — zice — și ia aminte
La ale noastre crăiești cuvinte.
Cît pentr-o piele, treacă și meargă,
Fiindcă singur spui c-ai dreptate.
Dar pentru c-astăzi oaia aleargă
La mila noastră, care mult poate,
O iert; de dajdii fie scutită;
Ale ei plîngeri voi să le-ascult;
Și decît pielea obicinuită
Să nu poți cere un păr mai mult.“

(Ed. 1842)