O profesiune de credință

Jump to navigation Jump to search
O profesiune de credință
de Grigore Alexandrescu


Domnilor alegători, mă rog să fiu ascultat,
Și după ce m-ăți citi mă rog să fiu deputat.
Căci am cuvinte să crez că la Divanul ad-hoc,
Bine lumei o să fac și rol nobil o se joc,
        După cum puteți vedea
        Din mărturisirea mea.
Încă pînă-a nu mă naște, eu am fost patriot mare,
        Și după ce m-am născut
Pentru ale noastre drepturi m-am luptat fără-ncetare
        Pînă într-acest minut.
Cunoscînd că într-o țară fericirea generală
Se compune totdeauna din acea particulară,
Ca un iconom politic, prin mici slujbe, mici lefșoare,
Am îmbogățit eu statul, cumparînd-mi moșioare,
Iar guvernul, ce văzuse vrednicia și talentul,
Îmi da ranguri pe tot anul, siluind Regulamentul,
Pe cînd mulți păcătoși alții, lipsiți de capacitate,
Servind țării din pruncie stau cu buzele umflate.
Apoi cînd streine armii țara noastră ocupară,
De la cine înlesnire întru toate ele-aflară?
Cine pentru zece care a făcut ades cinci sute,
Numai ca să nu se-ntîmple s-auz vorbe neplăcute?
Cînd era în lipsă țara, subt a mea isprăvnicie,
Am ținut-o eu cu grîne precum fiecine știe.
Apoi daca neplătite au rămas prin multe sate,
Daca eu la socoteală le-am trecut ceva-ncărcate,
Am făcut-o-n conștiință, de iubirea omenirei,
Numai spre a mă deprinde cu regula înmulțirei.
Las doparte ale mele osteneli și cheltuială,
Căci îmi place a le crede nepuse la îndoială,
Căci aceasta mai cu seamă fu rezonul cel mai mare,
Pentru care azi Europa, foarte recunoscătoare,
După lupte sîngeroase încheind tractat de pace,
Hotărî pe România fericită a o face.
Pe aceste dar temeiuri, frați români, eu vă cer votul,
Și la cauza cea sacră zi mă devotez cu totul.
Apoi daca dup-acestea mai aveți cumva dorință
Să v-arăt printr-o programă care e a mea credință,
La Divan ce voi susține, vă poci da încredințare
Că unirea o crez sîntă, c-o voi cere cu-nfocare;
Căci mărindu-se pămîntul, lefile poate vor crește;
Însă prinț strein nu-mi place, căci nu știe românește;
Și cînd slujbe îi vom cere el de loc n-o să privească
De sîntem boieri sau ținem de vro casă boierească,
Ci d-avem talent, virtute, merite sau probitate,
Calități din altă lume, foarte grele și ciudate;
Pentru cea mai mică vină, ce o va numi hoție,
Ne vom vedea prin gazete, poate și la pușcărie.
Protejați ca și protectori, toți vom fierbe, într-o oală
Ș-a streinului domnire țării îi va fi fatală;
Și religia vom pierde și vom uita românește,
Ca în Grecia modernă, unde azi vorbesc nemțește.
Pe cînd unul dintr-ai noștri, domn de viță românească,
Tot mai lesne o să ierte slăbiciunea omenească.
Nu-l voi însă ereditar, căci a țării veche lege
Pe domn chiar și din opincă ne dă voie a-l alege;
Și așa cu chipu-acesta de loc nu e de mirare
Daca chiar și nouă rîndul ne-o veni din întîmplare.
Autonomia-mi place, o voi cum e scrisă-n carte,
O cer pentru țara-ntreagă, dar și pentru mine-n parte;
Adică orce cazuri să urmez eu cum îmi place,
Fără a putea guvernul observație a-mi face.
Cît pentru guvern și forma-i cea constituțională,
Căci, vorbind drept, nu știu bine ăst cuvînt ce va să zică,
Daca, cum mi-a spus un dascăl cu destulă pricopseală,
Un guvern în constituții e supus la socoteală,
Daca adunări sau cameri pot vorbi făr-a se teme,
Astea n-o să ne aducă decît pierdere de vreme,
Decît lupte fără margini și dezbateri încurcate,
Care plac junimei noastre cei cu capete stricate.
Trebile cu vechea formă nu cerc nici o-mpiedicare,
Ș-un ofis redijat bine e o lege-n prescurtare.
Dup-aceste dar cuvinte, frați români ce mă-nțelegeți,
Puteți fără de sfială la Divan să mă alegeți,
Căci să nu fiți la-ndoială, vă voi face treabă bună,
Și-mi veți mulțumi odată daca-mi veți cădea pe mînă;
Iar pînă să vie vremea să vedeți astă minune,
Sînt supusul dumneavoastră și mă-nchin cu plecăciune.

("Românul", 12 august 1857)