Singur (Topîrceanu)
Cu cea din urmă rază ce tremură-n amurg,
Se-ntunecă palatul bătrânului Habsburg.
E noapte. Vântul toamnei aduce de departe
Un freamăt de suspine prin sălile deșarte,
Căci a pornit monarhul încovoiat și chel
Oștiri din șapte neamuri să moară pentru el !
Făclia luminează fantastice vitraiuri
Și-n umbra colorată ca umbra din seraiuri,
În liniștea capelei pe-o treaptă-ngenuncheat,
Cu fruntea-n mâini se roagă bătrânul împărat:
— "Stăpâne, codrii urlă și râurile gem,
Din fiece colibă se-nalță un blestem
Și-n inima mea scurmă părerile de rău !
Stăpâne, slobozește de-acum pe robul tău..."
Dar vântul geme-n noapte:
"E prea târziu, bătrâne !
Pe țarinile noastre de-a pururi va rămâne
Sinistră, ca o pânză de doliu, umbra ta.
O, dacă El te iartă, noi nu te vom ierta !..."
Tresare împăratul. Mișcând încet din buze,
Încearcă să-și adune gândirile confuze...
Dar două diamante strălucitoare curg
Încet-încet pe nasul bătrânului Habsburg,
Și-n liniștea solemnă, cum pică pe parchet,
Par două lacrămi grele și mari — de spermanțet.
Prefață - Călimara - Cioara - Fum - Aeroplanul - Sonet estival - Albumul - Sonete pluvioase - Decorul - Un iepure - Masa - La întoarcere - Octombrie - Noiembrie - Fantezie de toamnă - Primăvară - La Paști - Un duel - Balada corbilor - Singur - În jurul unui divorț - Dedicație - Gelozie - Populară - Toamna în parc - Balada unei stele mici - În Iași - Expunere de motive - Cocostârcul albastru - Poetul - Scrisoare - Ripostă - Bene merenti