Singur (Topîrceanu)

Jump to navigation Jump to search
Singur
de George Topîrceanu
1914



Cu cea din urmă rază ce tremură-n amurg,
Se-ntunecă palatul bătrânului Habsburg.
E noapte. Vântul toamnei aduce de departe
Un freamăt de suspine prin sălile deșarte,
Căci a pornit monarhul încovoiat și chel
Oștiri din șapte neamuri să moară pentru el !

Făclia luminează fantastice vitraiuri
Și-n umbra colorată ca umbra din seraiuri,
În liniștea capelei pe-o treaptă-ngenuncheat,
Cu fruntea-n mâini se roagă bătrânul împărat:
— "Stăpâne, codrii urlă și râurile gem,
Din fiece colibă se-nalță un blestem
Și-n inima mea scurmă părerile de rău !
Stăpâne, slobozește de-acum pe robul tău..."

Dar vântul geme-n noapte:
"E prea târziu, bătrâne !
Pe țarinile noastre de-a pururi va rămâne
Sinistră, ca o pânză de doliu, umbra ta.
O, dacă El te iartă, noi nu te vom ierta !..."

Tresare împăratul. Mișcând încet din buze,
Încearcă să-și adune gândirile confuze...
Dar două diamante strălucitoare curg
Încet-încet pe nasul bătrânului Habsburg,
Și-n liniștea solemnă, cum pică pe parchet,
Par două lacrămi grele și mari — de spermanțet.