Fum

Jump to navigation Jump to search
Fum
de George Topîrceanu


Vis albastru al Naturii!
Cum se-nalță-ncet din sfera
Pământeștilor combustii, spre azur,
Spre Infinit,
Cu podoabe ireale decorează atmosfera
Anunțând Nemărginirii opera unui chibrit.

Colonade fără număr leagă cerul cu pământul
Și-n ogeagurile albe stau înfipte...
Dar acum
Peste case, ca o mare de lumină, trece vântul
Spulberând arhitectura colonadelor de fum.

Din cădelniți și din pipe prin văzduh se întretaie
Fum albastru de tămâie
Cu fum galben de tutun,
Ori plutește-n trâmbe albe peste câmpuri de bătaie
Fumul sângelui și-al morții,
Fumul gurilor de tun...

Alteori, din mari dezastre izvorăște ca un fluviu,
Dar cu aceeași nepăsare îl primește cerul trist:
Din incendiile Romei,
Din Stambul
Sau din Vezuviu,
Din altarele lui Buda sau din templele lui Crist.

Orientul își înalță fumul greu de mirodenii:
Visul pagodelor albe și-al fachirilor gângavi.
Miazănoapte, ceața deasă care-nchipuie vedenii,
Iar Apusul, fum de fabrici,
Jertfa turmelor de sclavi.

Sus, în spații reci, adună cataracte de zăpadă.
Lungi corăbii, la hotarul infinitului, străbat
Altitudini glaciale care-amestecă grămadă
Cu buhai de pe Negoiul aburii din Eufrat.

Sunt acolo scări înalte, străvezii ca floarea spumii.
Dar cu ochii către ele, în zadar aștepți mereu
Să se clatine azurul din catapiteazma lumii
Și pe treptele de marmur să coboare Dumnezeu...

Fum! Învăluie pământul ca să-l apere de soare.
Fum! Cu-ncetul ne cuprinde și ne strânge ca un zid
Și ne-năbușe de veacuri în rotundă închisoare
Cu ferestre de lumină care nu se mai deschid.