Sari la conținut

Ecourile nopții

Ecourile nopții
de Alexandru Macedonski


Inima-mi ce se îmbată,
        Bată,
Bată căci beat de amor,
        Mor!

Pe brațe-mi iată se-nclină
        Lină;
Viața să-mi ceară i-aș da,
        Da!

Afară e nori, furtună,
        Tună!
În casă, pace și traiu,
        Raiu!

Cu buzele-n foc brunite,
        Unite,
Nu mai formăm amândoi
        Doi!

Ca șerpi de flăcări, plăvițe
        Vițe
Din păru-i, m-ard, mă omor,
        Mor!

Mor, dar încă o să plângă
        Lângă
Piatra subt care-oi zăcea,
        Ea!

Ah! jalea mea e adâncă,
        Încă
N-am viețuit și disper,
        Per!

Dar ea, săruturi o mie,
        Mie
Îmi dă ș-astfel redeviu
        Viu!...

Atunci privirea-mi revarsă,
        Arsă
De al plăcerii pojar,
        Jar!

Iar luna întunecată
        Cată
La noi, printre, nori umblând,
        Blând!

Și-n nori când dânsa dispare,
        Pare
În umbră sânu-i rozalb,
        Alb!

Fioru-atunci mă petrece,
        Rece
Prin piept ca un ascuțit
        Cuțit!

Că-n lume asemănare
        N-are
Dând lumii ocol împrejur,
        Jur!

Sprîncene vin să se-mbine
        Bine,
Umbrind pe feți de ninsori,
        Sori!

Chipu-i într-una, plăcere,
        Cere!
Dulcile-i vorbe ce-ncântă,
        Cântă!

Adio zile amare!...
        Mare
Făcu fericirea mea,
        Ea!

Acel ce-amorul desminte,
        Minte!
La noi, cu farmeci divine,
        Vine!

Amorul crezut o poveste,
        Este!
Iată-l în inimă-mi chiar,
        Iar!

1880, Ianuarie 25