Vioristul

Jump to navigation Jump to search
Vioristul
de Alexandru Macedonski


Nu l-ați cunoscut! Prin lume a trecut ca o nălucă,
Înclinat pe-a sa vioară cu un dor nespus de ducă!...
Într-o noapte viforoasă sub fereastră-i m-am oprit,
    De-armonii cerești răpit,

Și zărindu-i chipul palid la lumina unei lampe,
Chipul îmi aduse-aminte serafimi din biblici stampe,
Ș-ascultai zburând prin vifor cântecu-i expirător,
Ca un freamăt lung de aripi dintr-al îngerilor zbor;

M-atrăgea o simpatie tainică spre a-l cunoaște,
Și păstrându-i amintirea printre alte scumpe moaște,
Întâmplarea vru odată să cunosc pe viorist,
    Să-i strâng mâna de artist!

Se plângea adeseaoare c-a născut strein pe lume
Fruntea sa nu se-nclinase pe-albul sân al unei mume!
Muma sa era vioara și amanta sa, tot ea,
Pe-amândouă prin arcușu-i le plângea și se plângea!

Dorul ca să aibi o mumă trebuie să fie mare
Dacă locul să i-l ție însăși arta nu e-n stare.
Într-o zi pe-a sa vioară îl găsiră mort; mereu
    Cât l-am plâns știu numai eu,

Și pe piatra funerară, după ultima-i voință,
S-a înscris: „E trist în lume ca să n-aibi nici o ființă,
Nici un suflet să-ți asculte cântecul expirător,
Nici un freamăt lin de aripi dintr-al îngerilor zbor!"